Despre Isis și Osiris - Mitul fundamental și misteriile din religia egipteană Redactat în jurul anului 100 d.Hr., tratatul Despre Isis și Osiris este unul dintre cele 78 de texte semnate de Plutarh, pe care, călugărul grec Maximos Planudes, le-a adunat, în secolul al XIII-lea, sub titlul Moralia (dialoguri și discursuri pe teme etice, politice, religioase, filosofice ș.a.). Puternic influențat de scrierile lui Platon, împrumutând elemente din filosofia lui Aristotel, de la stoici și epicurei, Plutarh face o prezentare interpretativă a religiei egiptene: concentrându-se asupra cultelor și misteriilor lui Osiris, el prezintă în detaliu atât practicile din timpul ceremoniilor religioase, simbolismul zeităților raportat la ciclul anual al vieții pe pământul binecuvântat de Nil, cât și concepția egitenilor despre univers. Deși este una dintre cele mai longevive religii din istoria omenirii – începuturile ei situându-se, aproximativ, în mileniul al IV-lea î.Hr. sau, poate, la o dată și mai îndepărtată, în Epoca Predinastică – nu există nicio relatare detaliată în textele și inscripțiile din piramide care să conțină o prezentare completă a mitului osirian. Iată de ce textul lui Plutarh are o importanță capitală pentru oricine studiază această cultură. Reunind elemente din tradiția egipteană, precum și unele informații furnizate de autorii care au scris înaintea lui despre Egipt, adunând informații prețioase, bucată cu bucată, Plutarh reușește să reconstituie mitul zeului, așa cum Isis însăși a adunat și a pus laolaltă bucățile din trupul lui Osiris, reconstruindu-l. Veșmintele lui Isis sunt în culori diferite, pentru că puterea ei acționează asupra materiei, care poate îmbrăca tot felul de forme, poate primi în ea orice substanță, lumină, întunericul, ziua și noaptea, focul și apă, viața și moartea, începutul și sfârșitul. Îmbrăcămintea lui Osiris nu are umbre și nici altceva deosebit; fiind el primul Principiu, ființa pură și inteligibilă, trebuie să fie întotdeauna simplu, luminos, fără nimic amestecat. … a trăi crezând că poți despărți nemurirea de cunoaștere și înțelegere înseamnă că aceea nu e viață, ci numai o scurgere de vreme. Iar cercetarea adevărului, mai ales aceea îndreptată spre cunoașterea zeilor, nu înseamnă altceva decât că dorești să te împărtășești din fericirea lor. Eu sunt de părerea acelora care nu pun nici pe seama zeilor, nici pe a oamenilor ceea ce se spune pe dos despre Typhon, Osiris și Isis, ci cred, mai degrabă, că ei au fost niște daimoni puternici, ca aceia despre care Platon, Pitagora, Xenocrate și Hrisip, după cum ne‑au transmis cei mai vechi teologi, spuneau că sunt cu mult mai presus decât semenii lor și că au puteri superioare firii omenești. În aceștia, divinitatea însăși nu este nici pură, nici neamestecată; în ei, înțelegerea spirituală din suflet conviețuiește cu senzațiile trupești; ei simțeau plăcerea, durerea și toate celelalte suferințe din această fire și aveau asupra lor o putere mai mare sau mai mică; întrucât în daimoni, ca și în oameni, pot exista și binele, și răul, într‑o măsură diferită. - Plutarh
