Despre pasiune in vreme de libertate

Adevărul este că m-am născut de două ori, o dată în 1946, a doua oară în decembrie 1989. Iar memoriile mele din aceste pagini încep cu ziua cea mai scurtă dintre acestea două. 21 decembrie: e una dintre zilele în care, îmi amintesc foarte bine, încetasem să fiu doar al meu și totuși mă luăm în stăpânire mai mult ca niciodată. (…) Desigur, povestirea vorbește despre mine. Ce am făcut sau n-am făcut și de ce. (…) Scopul nu este să aduc opiniei publice o versiune a mea, un fel de autojustificare. O asemenea încercare, chiar bine scrisă, nu m-a interesat și prin urmare nu putea să mă motiveze. Interesant mi s-a părut să fiu nepărtinitor și, deși pasionat, să povestesc veridic. Recunosc, o grea misiune, autoasumată. Neadevăruri spuse cu intenție vă asigur că nu veți găsi. Interpretări din perspectiva timpului, firește că da. în fond, doresc ca oamenii să afle ce a fost și să înțeleagă mai bine. Să mă judece, dar mai aproape de realitate, de fapte și de idei reale. Vor fi totuși cititori care să conteste povestea mea (lucru de care n-am cum să mă îndoiesc). îmi rămâne răspunderea pentru ce am scris și deschiderea pentru un dialog nealterat ab initio de prejudecăți. Scrierea mea adeverește că e un timp pentru orice lucru și pentru orice lucrare. - Petre Roman Fragment din cartea "Despre pasiune în vreme de libertate" de Petre Roman "22 decembrie 1989.  Zorii libertății    Bineînțeles că dimineața devreme am plecat înapoi la catedră, la Politehnică. Când am ajuns acolo, era foarte mare agitație. Deja se știa că în platformele industriale ale Bucureștiului, și una dintre ele era chiar lângă Politehnică, unde erau două mari întreprinderi, Apaca și Uzina de Mașini Electrice, muncitorii se adunau și voiau să mărșăluiască în grupuri mari spre centru. O mare uluială se lăsase peste Politehnica din partea acelora care reprezentau partidul, administrația. M-am dus la catedră și le-am povestit alor mei ce se întâmplase la baricadă.  Mulți știau deja. Pentru că auziseră relatarea de la postul de radio Europa Liberă sau de la Deutsche Welle ori de la alte posturi. Și le-am povestit, eu fiind șeful catedrei, autoritatea științifică, profesorală, didactică, să spunem cea mai la vedere, în timp ce ei întrebau, din nou: „Dar ați fost acolo?" „Da, am fost acolo. Și eu acum vă întreb cine vrea să meargă cu mine, să ne ducem și noi cu grupurile acestea de manifestanți, spre sediul CC."  Același sediu al CC, astăzi Piața Revoluției, de la balconul căruia Ceaușescu vorbise de atâtea ori mulțimilor, ultima dată cu o zi în urmă când fusese huiduit și fluierat. Nu toți au vrut să meargă cu mine. Până la urmă am plecat, cred, 16. Era un singur profesor alături de mine, mai mulți cercetători dintre cadrele științifice și aproape întreg personalul tehnic al catedrei mele. Când am coborât să ieșim din Politehnică, decanul facultății, o doamnă profesoară, secretarul de partid, un alt profesor, spuneau „- Petrică, unde te duci, nu te gândești? Stai aici, nu te aventura. Îi iei cu tine și pe oamenii ăștia. Stai sa, vedem ce se întâmplă."Eu am răspuns simplu: „- Voi rămâneți, dacă vreți, noi ne ducem acolo."