Rugăciunea este dovada personalității mele, înzestrate cu rațiune, a faptului că sunt creat după chipul lui Dumnezeu. Este zălogul viitoarei mele îndumnezeiri și fericiri. Eu din nimic am fost creat, nimic sunt înaintea lui Dumnezeu, ca unul care nu are nimic al său, dar, după mila Lui, sunt o persoană, am rațiune, inima, voința liberă și datorită rațiunii și a libertății mele prin adresarea inimii mele către El eu pot spori treptat în mine nemărginita Lui împărăție, treptat, din ce în ce mai mult pot înmulți în mine darurile Sale, pot lua din El, ca dintr-un Izvor pururea curgător, nesecat, tot binele – duhovnicesc și trupesc, mai ales – duhovnicesc. Rugăciunea îmi insuflă că eu sunt chipul lui Dumnezeu (vezi: Facerea 1, 26, 27), ca prin starea cea smerită și plină de recunoștință a sufletului meu înaintea lui Dumnezeu, prin voința mea cea liberă eu, sporind la nesfârșit darurile (duhovnicești) ale lui Dumnezeu, pot, astfel, la nesfârșit să mă desăvârșesc și să sporesc la nesfârșit asemănarea mea cu Dumnezeu, fericirea mea cerească, căreia îi sunt menit. O! Rugăciunea este semnul mării mele calități, cu care Creatorul m-a înzestrat și m-a cinstit. Dar, în același timp, ea îmi amintește și de nimicnicia mea (din nimic am fost creat și nimic al meu nu am – de aceea Îi și cer lui Dumnezeu de toate), îmi amintește și de marea mea valoare [eu sunt chipul lui Dumnezeu, sunt îndumnezeit, mă pot numi prietenul lui Dumnezeu, ca Avraam, părintele tuturor celor ce cred (Români 4, 11), numai să cred fără îndoială în binele, bunătatea și atotputernicia Dumnezeului meu și să mă asemăn cu El în această viață prin faptele milei și ale dragostei].
