Despre sensul vietii

Albert Camus scrie la începutul Mitului lui Sisif că nu există decât o singură problemă filozofică serioasă, și anume să știm dacă viața merită să fie trăită. Astăzi această problemă se reduce la întrebarea dacă viața poate avea un sens. La această întrebare aș vrea să răspund cu convingere că, pentru un motiv simplu, nu se poate ca viața să nu aibă sens. O singură cale e posibilă: ori viața are un (sau mai multe) sens, ori nu are sens. Dar dacă nu are, dacă viața este „absurdă” cum a crezut generația lui Camus, e din cauză că se presupune că ea trebuie să aibă un sens. Viața nu poate fi simțită ca lipsită de sens decât din prisma unei așteptări de sens. Putem vorbi despre o viață care nu are sens dacă viața ar trebui să aibă un sens. Din această perspectivă, gânditorii absurdului sunt fillsofii cei mai „raționaliști” posibili. Ei proclamă absurditatea existenței pentru că o încarcă cu un sens prea puternic. Poate de aceea cei care cred cel mai tare în sensul existenței sunt tocmai cei care îl contestă. De altfel același lucru e adevărat despre pesimistul care își spune că totul se va termina  rău. Dar dacă gândește și spune acest lucru (de exemplu înaintea unei competiții sau a unui examen greu), el de fapt spera în taină că totul se va termina cu bine, ca și cum pesimistul ar spera (și de fapt asta și face) să se înșele când se așteaptă la ceva rău. Din acest motiv filozoful Hans-Georg Gadamer a spus întotdeauna despre pesimist că nu este prea cinstit: se minte și încearcă să se mintă așteptând ceva rău, dar cu speranța nemărturisită că va trăi ceva bun.