În 1933, mama singură Vera Ray își sărută fiul de trei ani, Daniel, și pleacă la muncă în tura de noapte la un hotel din localitate. Atunci când termină serviciul, observă ca o pătură groasă de zăpadă a acoperit orașul unde s-a anunțat ”cod roșu”. Ajunsă cu greu acasă, vede că fiul său a dispărut. Afară, pe trepte, găsește ursulețul favorit al copilului. Omătul greu a acoperit orice urmă a răpitorilor, pentru că femeia este sigură că cineva l-a răpit. În 2010, reporterul Claire Aldridge trebuie să scrie despre acest fenomen interesant care revine cu putere: iarna de la început de mai. Cercetând despre furtuna din 1933, află despre cazul nerezolvat al răpirii unui copil. Jură că va afla adevărul. În acest proces, jurnalista descoperă că este legată în mod neașteptat de Vera Ray și băiețelul acesteia. Fragment din roman: “Am deschis ochii și m-am chinuit să disting ceva. Lumina de deasupra capului meu, orbitoare, a făcut ca ochii mei slăbiți să se zbată. Ethan stătea în dreapta mea; mama mea, în stânga. Amândoi purtau halate și bonete de spital. Vederea mi s-a încețoșat, și am închis strâns ochii. I-am deschis o clipă mai târziu, iar imaginea s-a limpezit. „De ce nu îmi pot simți picioarele?" - Ethan, am șoptit, ce s-a întâmplat? Picioarele mele... sunt amorțite. Ce se petrece? Alergam... Memoria mi-a revenit încet, la început, apoi, impactul ei a fost la fel de intens că momentul în care mă lovise mașina. A fost... o mașină, m-am bâlbâit. M-a lovit o mașină. Ethan... copilașul! Am coborât privirea spre pântecul mea. Părea mai mic. Am intrat în panică, punându-mi mâinile pe abdomen. Era moale, fără vlagă, gol. Am țipat. Unde e bebelușul meu? Unde e bebelușul meu? Unde au dus bebelușul? Aduceți-mi-l! M-am ridicat în capul oaselor și, deși picioarele îmi zăceau amorțite și fără viață, m-am întins spre marginea patului, hotărâtă să mă ridic, să îmi găsesc copilul. Ethan a sărit în față, trăgându-mi blând brațele înapoi în pat. - Nu, Claire, a spus el încet. În vocea lui, am distins un ton de înfrângere și suferință. Bebelușul... - Oprește-te! a strigat mama mea. M-am întors să o privesc, dar ea se uită doar la Ethan. Nu e pregătită încă. Mai lasă-i timp. Ethan a clătinat din cap. - Trebuie să știe. S-a întors din nou spre mine și m-a privit cu o expresie care mi-a frânt inima. Nu era nevoie să îmi spună. Știam deja. Mă uitam fix la perete, când de pe buzele lui s-au desprins cuvintele care aveau să-mi schimbe viața pentru totdeauna. Bebelușul nu a supraviețuit. Încăperea a început să se învârtă. Ethan așezat pe un scaun lângă patul meu. - L-am ținut... - Nu! am țipat eu. Nu. Nu-mi spune."
