Destine programatice

În cartea sa, „Destine programatice“, Claudiu Spasici caută cu înfrigurare prin cotloanele labirintului său literar formă de autoritate tutelară a eului (șinele, alter ego, super ego – nu putea lipsi nici Freud dintr-o călătorie de asemenea fason) sau predispus dedublării superioare, răvășind totul, oprindu-se când asupra destinului, când asupra hazardului, când asupra rațiunii, privită ca element epistemologic, de factură kantiană. Amintind, într-un fel, de viziunea orwelliană asupra societății, dar și de carnavalescul show anual venețian (motivul măștii, ascunderii identității aparente este unul drag naturii umane), întâlnim undeva o pomenire a taxidermiei antropomorfice (o varietate ne-științifică a taxidermiei în care animale împăiate sunt îmbrăcate în haine umane și / sau sunt prezentate ca și când ar fi angajate în activități specifice oamenilor), prin care autorul aruncă în penumbra misterului, a tainei bănuite îndărătul oricărui raționament, înțelegerea rostului existenței. Cartea lui Claudiu Spasici este (poate înainte de orice) și o frescă de contemporaneitate, cu personaje trăitoare aici și acum, cu singurătăți și relaționări temerare, cu neliniști și nădejdi, cu rătăciri (unele văzute prin „praful îngerilor” – acidul lisergic dietilamid, un altfel de opiu al vremurilor moderne), cu regăsiri și căutări perpetue. Contemporaneitatea are și istorie, scrisă de regulă de cei care sunt profitorii sorții (dar soarta e uneori ticluită chiar de ei), iar aceste zile al unui decembrie visat altcumva, ne obligă să cităm din textul scris de Toma Achim, transpus pe notele unei melodii de factură extremist-înnoitoare: „Deșteaptă-te române – timpul s-a scurs! /Apelul la viață e fără recurs. /Îți fură destinul, căci ne vor iobagi. /Zadarnic e chinul – te uită și taci! /Sparge clepsidra – nisip mișcător. / Zdrobește-le Hidra, căci timpul e-al lor!“. Culminând cu refrenul: „Se năruie visul – refrenul e trist. Și tristă e viața – de fost comunist!“. Citind romanul de față, gândul mă duce, vrând-nevrând (dar mai mult vrând), înspre William Faulkner, care spunea că a descoperit scrisul ca fiind un lucru de o neasemuită frumusețe, ce ne-a făcut, ca oameni, să ne ridicăm în două picioare și să ne proiectăm imensa noastră umbră.