„Țara Minunilor lui era pustie, cuprinsă de o oarecare nemișcare, iar cea pe care o caută nu era de găsit nicăieri. Se gândi să plece și să se întoarcă mai târziu, însă știa că oricând s-ar fi întors ar fi găsit aceeași pustietate și că orice amânare ar fi continuat trădarea de sine. Mâine nu există, există un etern moment prezent și, dacă voia să termine cu coșmarul din viața sa, trebuia să aibă curajul de a-și distruge și propriile fantezii, care nu făceau altceva decât să îl țină captiv. El era cel care se ținea închis în închisoarea fricii și a terorii și acum venise vremea să fie propriul său erou.” (Cora C. White) Cora C. White, născută în București, anul 1984. Absolventa a Facultății de Cibernetică, Statistică și Informatică Economică din cadrul Academiei de Studii Economice. Absolventa a Facultății de Actorie – secția Arta Actorului din cadrul Universității Hyperion. Fragment din roman: “Cum rămânea cu alinarea pe care trebuia să și-o aducă unul altuia? Unde era cuibul în care fiecare se simțea acasă din moment ce ei erau atât de preocupați de propriile lor persoane, uitând astfel că sunt o familie. După o vreme încetase să-i mai ceară lui Dan înțelegere și ascultare, încetase să-i mai ceară lui Dan orice. Erau separați. Doi străini ce locuiau împreună. El, din proprie inițiativă, oricum nu venea să stea de vorbă cu ea, știa foarte puține din cele ce se petreceau în viața lui și câteodată află de la prieteni diverse vești pe care el omitea să i le spună. Îi plăcuse că era un rebel, dar trebuia să-și imagineze că un rebel nu o să asculte decât de impulsurile sale. Era un bărbat care trăia după propriile reguli și după propriile observații asupra vieții. Era sincer, scria poezii și îi cântă la ureche Stairway to Heaven. Scria versuri pe orice bucată de hârtie cu ciotul lui pe care-l numea creion și pe care-l ținea în buzunarul cămășii. Scria neținând cont pe ce scria, pe o bucată de șervețel sau o notă de plată într-un restaurant, apoi le lasă acolo, neinteresându-l să le adune și să le publice vreodată. Ea avusese grijă să strângă toate aceste mici comori și să le lipească într-un album pe care-l ținea în noptieră și despre care el nu știa nimic, apoi le redactase într-un fișier denumit „Danisme". El nu voia să publice. “Eu nu scriu ca să fiu citit de alții, eu scriu ca să mă eliberez, scriu pentru că Demonul Creator își revendică spațiul din mintea mea.” Fusese un timp în care scrisese câte o poezie pentru fiecare obiect pe care-l întâlnise „Oda scrumierei", „Braț la braț c-un scaun", „Inimă din cuier". Toate i se păruseră Anei geniale, iubea felul în care el găsea frumusețea în toate lucrurile din jurul lui și nu numai frumusețea, ci și umorul: „Soacra din borcanul cu murături". Dar asta fusese cu mult timp în urmă, se așternuseră multe anotimpuri de atunci iar versurile rămăseseră îngropate și lipsite de viață într-o peșteră."
