Dezghetul lui N. Hrusciov si problema Basarabiei

La mai bine de 200 de ani de la „inventarea” Basarabiei, prin ocuparea teritoriului dintre Prut și Nistru de către Imperiul Rusiei (1812), dl. Gheorghe E. Cojocaru vrea să demonstreze că regiunea a intrat de fapt în „era glaciară” a existenței ei. Pe drept cuvânt, în toată această perioadă bicentenară, Basarabia a cunoscut și „înghețul” și „dezghețul”, termeni intrați în discursul public rusesc și sovietic, dar și european și internațional. Conflictele „înghețate” de azi – și cazul Transnistriei este relevant – mențin încă în sufletele basarabenilor, dar și ale bucovinenilor și locuitorilor Ținutului Herță amenințarea gulagurilor siberiene.    A vorbi de „dezgheț” în perioada când Nikita Sergheevici Hrușciov   s-a aflat în fruntea Uniunii Sovietice, este un act de curaj. Hrușciov însuși a fost un om al contrastelor – a declanșat destalinizarea, dar a intervenit brutal în Ungaria anului 1856, a retras Armata Roșie din România, după lungi și dificile negocieri, dar a realizat rapid că a pierdut controlul asupra acestui satelit și tot el a declanșat „criza rachetelor” în Cuba, cu toate consecințele posibile la nivel global. Deși autorul vorbește de un reviriment cultural și național în Republica Socialistă Sovietică Moldovenească (RSSM), din perioada lui N. Hrușciov, cartea este de fapt o oglindă a ceea ce a fost „calvarul Basarabiei” și al basarabenilor. După ce locuitorilor acestei regiuni li s-a inventat limba moldovenească, scrisă cu alfabet chirilic și li s-a inoculat că ei sunt popor moldovean și nu altceva, a fost într-adevăr o favoare când corifeii sovietici de la Moscova și Chișinău au acceptat ideea că limba și literatura moldovenească este apropiată dee cea română și că s-ar putea vorbi de o limbă și literatură moldo-română.    Autorul integrează foarte clar „problema Basarabiei” în ecuația sovieto – română. Atunci când între Moscova și București este o relație caldă, la Chișinău începe „dezghețul”. Dacă între fosta URSS și ceea ce a fost Republica Populară Română (RPR) se producea o răcire a relației bilaterale, în RSSM „îngheță” totul, la propriu – cultură, artă, schimburile comerciale sau sportive și micul trafic de frontieră atât cât există, etc. Limitele temporale ale „dezghețului” sunt bine alese de autor și relevante pentru cum se vedea atunci România de la Chișinău. Momentul de la 30 decembrie 1947 – abolirea monarhiei sau mai bine zis „debarasarea de regele Mihai”, a însemnat pentru România comunizată intrarea cu drepturi depline în „lagărul democrațiilor populare”. Numai după această dată România a devenit un partener de încredere al Kremlinului. Odată ce la București s-a consolidat ideologia marxist-leninistă și s-a trecut la studierea și aplicarea învățăturilor „tovarășului Stalin”, la Chișinău se produc primele mutații în procesul de ideologizare a limbii moldovenești. S-a revizuit atitudinea față de limba română, iar factorul politic „recomandă” folosirea rezonabilă a limbii române pentru necesitățile celei modovenești. Când RPR, sub Gheorghe Gheorghiu-Dej, afișează un exces de loialism față de Moscova, în anii 1956-1958, la Chișinău se poate vorbi de necesitatea clasicilor literaturii moldovenești. Mihai Eminescu devenise atunci „un ilustru poet al poparelor din RPR și RSSM”. Apogeul „dezghețului” l-a constituit inaugurarea în Parcul Central „A.S.Pușkin” din Chișinău a „Aleii clasicilor literaturii naționale”, prin amplasarea busturilor a 12 scriitori români, de la Cantemir la Creangă și Eminescu.    În același an, 1958, autoritățile de la Kremlin acceptă pentru prima dată de la război încoace, ca o serie de manifestări din cadrul „Lunii prieteniei sovieto-romane” să se desfășoare în RSSM. Astfel, între 23 august – 3 septembrie 1958, au fost organizate la Chișinău, Tiraspol, Bălți și în alte două raioane „Zilele Culturii Române”, cu un impact deosebit în opinia publică locală, românească și nu numai. A fost prima și ultima dată când au avut loc asemenea contacte romano-române, până la dispariția URSS, în 1991.    Vigilența politică renaște în RSSM după ce la București a început procesul de desatelizare și desprindere a României de Moscova, care a culminat cu „Declarația din aprilie 1964”, o veritabilă „declarație de independență” față de URSS. Din acest moment „înghețul” se manifestă din nou și pentru lungă durată în toată Basarabia.    Afirmațiile autorului cum că în perioada „deghețului” hrusciovian au apărut germenii românismului la Chișinău sunt cât se poate de reale. Acestea s-au manifestat cu prisosință în anii 1989-1990 și 1991, când elita românească basarabeană și-a recâștigat singură, fără nici un sprijin din România, dreptul la limba română și la alfabetul latin și a pus umărul, alături de baltici, la destrămarea URSS.    Prin această carte, publicul românesc și istoriografia română va lua cunoștință cu o ideologie sovietică demolatoare și o serie de personaje îndoctrinate care nu mai puteau recepta realitățile naționale din Basarabia. București, 5 august 2013, Dr. Alexandru Ghișă      La o privire de ansamblu asupra perioadei examinate, marele „dezgheț” al lui N. Hrușciov, întreaga epocă de destalinizare, apare, în cazul  RSS Moldovenești, ca o suită de „dezghețuri” și „înghețuri” consecutive, astfel încât orice tentativă, cât de scurtă, de umanizare a sistemului a produs consecințe benefice renașterii culturii și spiritului național, iar orice renunțare și reintrare în tiparele ideologice ortodoxe a urmărtit să iradieze efectele în plan local ale „dezmorțirilor” hruscioviene.     În anii „dezghețului”, după cum se arată în paginile lucrării, pe fondul strângerii relațiilor de prietenie sovieto-română, în sârmă ghimpată de la Prut se produce o breșă prin care în partea sa basarabeană pătrunde cartea, presa, teatrul, arta, dansul și cântecul românesc, știința și compețiile sportive, deopotrivă, în timp ce în stânga sa publicul de la Iași sau București, de la Cluj sau Timișoara putea admira vocea neasemuită a Tamarei Ceban, cadența tumultoasă a corului capelei „Doina” sau dansurile ansamblului „Joc”. De asemenea, în baza unor materiale inedite sunt prezentate evenimentele legate de Decada culturii și literaturii române din august-septembrie 1958, prima și ultima în toată perioada de existență a RSSM. În ciuda resentimentelor împrăștiate ani de-a rândul de propagandă sovietică împotriva blamabilului „naționalism românesc”, regăsirea prin cultură, știința, folclor și arta a romanității înstrăinate promitea să se constituie într-un prilej de reconsiderare a legăturilor dintre cele două maluri ale Prutului, cu atât mai mult că ambele făceau parte din același univers concentraționar socialist. Limitele atracției irezistibile între frați au ieșit la iveală în anul Centenarului Unirii Principatelor Române, când ca și în anii de tristă faimă de prigoană a culturii naționale românești din  Basarabia postbelică, plenară a IX-a a CC al PCM din septembrie 1959 a țintuit la stâlpul infamiei o serie de personalități marcante ale renașterii culturale, lovind cu cruzime în scriitorii Vasile Coroban, George Meniuc, N. Romanenco,  Petru Cărare, Vladimir Beșleagă ș. a. În scurt timp, vechile dogme proletkultiste despre limbă, literatură, identitate și cultură, lustruite pe alocuri, au fost multiplicate în presă, strecurate în manualele școlare, au început  să răsune de la catedre și la întrunirile publice. Dar, tot N. Hrușciov va fi cel care a dat semnalul unui nou „dezgheț” la Congresul al XXII-lea al PCUS, din octombrie 1961, rostind un nou rechizitoriu împotriva cultului personalității lui Stalin. Profitând de  intervalul scurt al acestui din urmă „dezgheți” hrusciovian, literatul Iu. Kojevnikov de la Moscova cerea să se adopte o atitudine grijulie față de clasicii literaturii naționale, scriitorul Andrei Lupan protestă împotriva practicilor de mutilare a limbii, iar istoricul literar Ion Vasilenco cerea deschis revenirea la alfabetul latin, ca veșmânt firesc al limbii române dintre Prut și Nistru. Cel care a pus punctul pe „i” în această polemică din sfera culturii și științei a fost nimeni altul decât liderul PCM, I. I. Bodiul, reafirmând în iulie 1963 cursul „just” al plenarei a IX-a a CC, din 1959, și condamnând sever devierile  „naționaliste” ale unora ca Vasilenco. De această dată, un nou și îndelungat „îngheț” se instala peste cultura românească din RSSM.                  Chișinău, 5 august 2013, Dr. Gheorghe E. Cojocaru