O tînără lesbiană de origine iraniană, exilată în corpul și dorințele ei încă dinainte să se exileze din țară și din familia sa devastată de dezrădăcinare, pariziană Kimia Șadr vrea să aibă un copil prin înseminare artificială. Noaptea mixează muzica și face aranjamente de sală pentru trupe de rock alternativ. Ziua se duce la Spitalul Cochin pentru proceduri medicale. Oare perspectiva de a deveni mama e cea care o împinge să deschidă ușa trecutului său? Sau latura ei orientală ce iese la iveală odată cu așteptarea și-o determină să se transforme într-o Șeherezadă modernă, care se folosește de cuvinte pentru a-și alunga teama, rușinea și remușcările de a se fi înstrăinat de familie? Astfel se ivesc din negura amintirilor chipurile strămoșilor din ținutul îndepărtat al Mazândaranului și întîmplările ce au modelat destinul familiei, dar și evenimente cruciale din istoria frămîntată a Iranului: declinul dinastiei Pahlavi, Revoluția iraniană din 1979, venirea la putere a ayatollahului Khomeini. Ca să te integrezi într-o cultură, trebuie mai întîi, certific, să te dez-integrezi, măcar parțial, dintr-a ta. Să te desparți, să te dezagregi, să te disociezi. Toți cei care le cer imigranților să facă «eforturi de integrare» nu îndrăznesc să-i privească în față și să-i roage să înceapă prin a face aceste necesare «eforturi de dez-in-tegrare». Le cer să ajungă în vîrful muntelui fără să urce. - Negar Djavadi Dezorientala lui Negar Djavadi este un debut amuzant și tulburător, care-i ține pe cititori cu sufletul la gură. - Teleramă Pasionant și profund, romanul Dezorientală evocă exilul, identitatea și ereditatea. - Culturebox Maternitate, sexualitate, suferința exilului. Un roman de o bogăție tematică impresionantă. - L’Express Traducere din limba franceză și note de Ada Tănasă Fragment din volumul "Dezorientală" de Negar Djavadi" "La opt zile după instaurarea stării de asediu în Teheran și în alte unsprezece orașe, vineri pe 16 septembrie, la sfârșitul unei dimineți cenușii și călduroase (țin minte că purtăm tricoul albastru cu dungi albe), mă jucam cu mingea împreună cu ceilalți copii, când am văzut patru camioane militare oprind în fața intrării în Mehr. Abia am avut timp să-mi dau seama ce se întâmplă, că zeci de soldați înarmați s-au revărsat în curte. O scenă de război ca acelea pe care le văzusem în filmele franțuzești. Soldații naziști descinzând dintr-odată în clădirile pariziene. Semănând spaima. Jefuind. Speriată, dau să fug spre apartamentul nostru, când un bărbat strigă din prag „Sunt aici!", se năpustește înăuntru și trântește ușa în urma lui. Îmi stă inimă. În timp ce în jur toată lumea fuge și țipă, rămân țintuită locului, paralizată, holbându-mă la ușa noastră, în care un soldat izbește cu patul kalașnikovului ca s-o spargă. O mână mă prinde brutal de braț și mă trage. E vecina de la numărul 19. Opun rezistență, mă zbat. Un vecin mă ia pe sus și o rupe la fugă, fără să-i pese de loviturile mele. Ne repezim în apartamentul numărul 19 și vecina încuie ușa cu cheia. Mă arunc pe jos. Mă târăsc până la ușa de la intrare. Mă agăț de clanță și plâng. Mai târziu, secată de lacrimi, chircită și stoarsă ca o cârpă, stau încovrigată lângă ușă. Bibi mi-a spus că Dumnezeu ne vede pe toți. Până la urmă o să mă vadă, o să-i fie milă de mine șl o să mă ia la el. Nu trebuie decât să aștept. Vecina încearcă să mă facă să mă ridic. „Nu poți să rămâi acolo”, „frig”, „mâncat”. Ca să mă convingă, mă ridică de jos și îmi lipește ochiul de vizor. „Uite, nu mai poți ieși!” În mijlocul cercului zăresc un soldat postat în fața ușii. Izbucnesc într-un plâns cu sughițuri. Urmărea e o reconstituire stângace a tot ce am auzit despre ziua aia. Logic ar fi, dacă vreau să vă descriu cu exactitate ce se petrece în apartamentul nostru, să deschid cartea mamei și să vă traduc pasajul de acolo care îi e dedicat. Poate că am s-o fac pentru un alt eveniment, nu pentru asta. Ușa e închisă. Două sute optzeci și șapte de oameni s-au înghesuit în cei treizeci și doi de metri pătrați. Unii au reușit să fugă pe fereastra mare a salonului, acum închisă, printre care foarte curajosul Unchi Numărul 6. Alții sunt întinși cu fața în jos, cu o pușcă ațintită spre ceafă. Unii, cu mâinile lipite de perete, sunt perchiziționați ca niște infractori. Alții, ca Sara și Saddeq, sunt așezați pe jos, cu brațele încrucișate la spate. Soldații le țin câte o armă lipită de țeastă ca să-i forțeze să nu ridice capul. În fața lui Darius, așezat încă pe scaunul lui, un ofițer de rang înalt din armata zbiară fraze presărate cu înjurături. La fiecare dintre ele, Sărei i se strânge stomacul de furie. Darius nu reacționează în nici un fel. Sara știe ce soartă îl așteaptă, ar vrea ridice privirea spre el, însă apăsarea pustii o împiedică.”
