Din zbuciumul captivitatii

     Colecția Corint Istorie cu blazon comemorează centenarul Primului Război Mondial cu o nouă lucrare dedicată adulților pasionați de povestea unei lumi care a strălucit prin spiritul de sacrificiu și simțul datoriei.      „Istoria cu blazon” este istoria elitelor autentice. Este povestea unei lumi care a strălucit prin stil, prin inteligență, bun-gust și subtilitatea conversației din saloane. Este istoria unor oameni care au fost binecuvântați nu numai cu avere și ranguri, ci și cu patriotism, spirit de sacrificiu și simțul datoriei. Studii istorice, jurnale, memorii, monografii, evocări, literatura „cu staif", reeditări sau mărturii inedite ne vor ajuta să recuperăm istoria dramatică și plină de farmec a vechilor elite românești sau de pe alte meleaguri. Purtați de dorința de a ne aminti cine suntem, să deschidem vechile cufere rămase de la bunici, să suflăm praful de pe blazon și să-l purtăm, cu mândrie, pe o carte.      Maiorul Gheorghe Caracas a fost ofițer al Armatei Regale Române. În timpul primului război mondial a fost luat prizonier de germani. Această carte a apărut în urma experienței prizonieratului.       Fragment:        „ÎN TREN SPRE HANOVRA        Trenul intră în gară. Lumea grăbită se urcă în vagoane și eu mă urcai, la rându-mi, foarte serios, într-un vagon de clasa a patra. N-apuc, însă, să deschid bine ușa vagonului și, ca trăsnit, dau înapoi. Figura infirmierului neamț din lagărul meu, care era în vagon, mă umpluse de groază. Tocmai el!     Cobor repede, fără să fi fost observat, și mă urc în alt vagon. Dar și aci altă belea. Un grup de soldați prizonieri francezi, tot din lagăr cu mine, însoțiți de sentinele. Cobor și din acesta și, aproape disperat, mă urc în al treilea.     În sfârșit! Aci erau numai mutre necunoscute. Nemțoaice de toată mâna, gătite ca paparudele și cu cârdurile de copii după ele. Neavând loc pe bancă, trebuia să stau în picioare, lângă ușă; trenul se puse în mișcare. Plecă și mie nu-mi venea să cred.     De pe la gările pe la care treceam se urcau întruna nemțoaice, hade și îmbrăcate după același calapod. Arar câte un moșneag hodorogit sau vreun copil până la 7-8 ani.     În timpul acesta, apăru și controlorul. Cu o atitudine impusă de moment, îi întind biletul. Neamțul, fără să se uite la mine, îi perforează, înapoindu-mi-l.     Eram scăpat!       Așteptam cu nerăbdare sosirea la Hanovra. Trenul mergea destul de iute, dar mie mi se părea că merge tot mai încet. Aș fi vru să zboare, să mă văd cât mai curând scăpat cu totul.     Figura infirmierului mă obseda, îmi era teamă să nu mă trezesc cu el în spate. De teama lui și mereu cu gândul la el, timpul trecu iute și primele case ale Hanovrei se și zăreau.     Iată-ne ajunși. Intrăm în raza orașului.     Orașul e mare și fabricile încep să-și arate falnicele lor turnuri și coșuri, care devin mai numeroase, cu cât ne apropiem de centru.„