Viața, moarte și speranța în orașul de jos din Mumbai În această carte uluitoare Katherine Boo zugrăvește o epocă tulbure de schimbări globale și de inegalitate ce devine umană prin povestea dramatică a unor familii care luptă pentru o viață mai bună în Annawadi, o așezare improvizată la umbra hotelurilor de lux de lângă aeroportul din Mumbai. Odată ce India începe să prospere, locuitorii din Annawadi încep să spere cu pasiune. Abdul, un adolescent întreprinzător, vede „o avere nemăsurată” în gunoaiele reciclabile aruncate de cei bogați. Chiar și copiii cei mai săraci, cum ar fi tânărul hot Kalu, simt că și-ar putea împlini visele. Ulterior însă Abdul este acuzat pe nedrept în urma unei tragedii șocante; teroarea și recesiunea globală scutură orașul din temelii; tensiunile înăbușite legate de religie, castă, sex, putere și invidie economică ies la iveală în chip brutal. Cu inteligență, umor și o profundă înțelegere a ceea ce-i leagă pe oameni în vremuri tulburi de schimbare, Dincolo de frumusețea perenă, o carte bazată pe ani întregi de documentare fără compromis, îl duce pe cititor drept în mijlocul uneia dintre lumile ascunse ale secolului XXI și în inima unor familii cu neputință de uitat. Documentată precum scandalul Watergate, scrisă precum Marile speranțe și, fără îndoială, cea mai bună carte de non-ficțiune din ultimii ani. - New York Magazine Această carte este deopotrivă un tur de forță în reportajul social și o capodoperă literară. - Din motivația juriului, la acordarea premiului pentru non-ficțiune PEN/John Kenneth Galbraith Award, O piatră de hotar. - The Wall Street Journal Însuflețitoare și irezistibilă... Reușita extraordinară a lui Boo este dublă. Pe de o parte, ne arată cum își găsesc oamenii puterea să rămână oameni în cele mai disperate împrejurări și, pe de altă parte, ne face să ne pese. - People O carte deosebit de inteligență (și) umană... Deschizătoare de drumuri. - Junot Díaz, The New York Times Book Review Fragment din volumul "Dincolo de frumusețea perenă" de Katherine Boo: “PRIMA DATĂ când ofițerul cu buze de peste a lovit cu cureaua de piele, Abdul a strigat înainte să-l atingă - un urlet care crescuse în el de dimineață devreme, când fugise să se predea la secția de poliție. În timp ce alerga prin aeroport, sperase să poată explica ce se întâmplase cu o seară înainte cu Fatimă, sau ce-l puțin să-și poată oferi propriul trup pentru a-l proteja de violente pe tatăl lui. Poate, aplecat peste o masă de lemn, încasa lovituri pe care altfel le-ar fi primit tatăl lui. Nu era sigur. Singurul lucru limpede era că polițiștii nu ascultau. Nu-i interesa o poveste cu creiere încinse și un perete din cărămidă de doi bani. Păreau să vrea că Abdul să mărturisească singur că turnase kerosen pe o femeie handicapată și că aprinsese un chibrit. — O să moară și o să fie 302, îi spusese un polițist lui Abdul cu ceea ce băiatului i se păruse a fi încântare. Abdul știa că în codul penal indian 302 înseamnă crima. Cândva în timpul bătăii - când exact, nu-și dădea seama - a fost readus la simțiri de vocea mamei lui. Părea să fie chiar în fața a ceea ce polițiștii numeau recepția secției. — Nu-i faceți rău, imploră cu un volum considerabil. Faceți-vă treaba cu blândețe! Fiți oameni de treabă! Abdul nu voia ca mama lui să-l audă țipând. A încercat să-și recâștige autocontrolul. N-avea niciun rost să se uite la cătușe. N-avea niciun rost să se uite la ofițerul cu buze groase sau la cutele pronunțate de pe pantalonii lui kaki regulamentari. A închis ochii și a încercat să-și amintească niște cuvinte-cheie din ultima rugăciune pe care o spusese. Strădaniile nu l-au ajutat să rămână tăcut. Țipetele, apoi plânsul s-au auzit până în stradă. Dar după aceea, în timp ce privea pantofii lucioși maro cum se îndepărtau, a încercat să-și spună că nu scosese un sunet. Deși tânguielile mamei lui deveniseră asurzitoare în timp ce era bătut, în sine acest lucru nu era relevant.”
