Dincolo de mine sunt eu

Pregătită de ”botezul” debutului, iubitoare și creatoare de stări contemplatorii și fascinante, se prezintă în fața noastră Nicoleta Ignat cu un filon de poezie proaspătă, scânteietoare, în micropoeme cu tenta mistică și dezvăluitoare de noi fete diamantine ale poeziei.   Cunoscătoare a fulgurațiilor luminii pe tâmplele îngerilor, profund intuitivă în proiecția iluminării în oameni, începe discursul său liric cu un îndemn de ieșire din negura universului purtată adânc în fiecare sine: ”// Nu fi supărat!/ Ești în brațele Universului,/ el are grijă ca/ fiecare dimineață să apară/ cu elixirul vieții, să te contopească,/ firul ierbii să crească./ Nu fi îngrijorat!/ Universul te apără/ în primul rând de tine./”(În brațele Universului, pag. 7), ca mai apoi să contureze această neliniște metafizica prezență în ființă prin linii și forme topite în ”// Respirație violet,/ praf de fluturi pe brațe,/ trezire din negură amăgitoare/ a timpului,/ dorințe arse în roșu,/ bucurie galbenă/ glăsuită pe unde albastre,/ iubire verde./” ca prefigurări ale stării de iluminare întru izvorul existenței, magnifica atingere între adiere și tină. (Iluminare, pag 8).   Propunând iubirea ca principiu generator și guvernator al lumii și Universului, poeta se simte ea însăși parte a acestui univers contopitor și reliefat în detalierea simțurilor, ca un arhitect al memoriei luminii, imprimând în conștiințe stările ca pe niște forme pe o placă fotografică, afirmând că ”/ /Universul meu respira/ amprenta gândurilor tale./” (Cel mai bun prieten, pag. 9) și ne asigură că legătura de iubire între monada și marele anonim este gândul ”/Un gând plutește în aer,/ într-un cerc de vis;/” (Gândul, pag. 10), ca un fel de pregătire în inițierea dezvăluirii, foiță cu foiță, a valului de pe esența vrăjii șerpuitoare care pune în mișcare ființele în chip de viață, propunând să observăm că ”/Liniștea îngenunchează cuvintele;/” (Aripi în liniște, pag. 12), dar ”/noi doi am devenit unul,/ o scânteie din iubire,/” și aflând că între aripile noastre stă și golul, și plinul, suntem datori fiecare, atunci când ne îndoim de iubirea noastră, să ascultăm acest îndemn ”/Când te îndoiești de iubire,/ privește-ți umbra,/ înzestreaz-o cu o inimă;/” (Umbră, pag. 17).   Probabil observând umbra neîncrederii în ochii noștri, ai privitorilor la măreția spectacolului lumii, poeta mărturisește ”/ M-am născut să iubesc,/ să ating infinitul/” (Atingerea Infinitului, pag. 18), sugerând că viața este participare ca parte activă la această măreție infinită și aparent nedefinită a lumii, așa cum ”/lacrimile cerșetorului dansează în sufletul trecătorului/”, astfel se întâmplă ca ”Universul plânge prin dans”.( pag. 20), cu toate că ”/Prezentul lasă urme,/ umbre ce rămân în mințile oamenilor;/ (Umbrele Prezentului, pag. 21), întunericul se află de fiecare dată în spatele  luminii (viziunii) noastre, trebuie doar să vedem că ”/Stelele zâmbesc în culori,/ în praf sunt scrise secrete,/ veghează somnul adânc/ întins pe pământ,/,” încurajându-ne la finalul poeziei să trăim, să participăm, să iubim, pentru că ”-fiecare om are o stea.” (Fiecare om are o stea, pag. 23). Așadar, îndemnați să credem în iubire, pentru că fiecare  dintre noi are câte o stea, ne întrebăm, mai departe, încă nedumeriți, cum să începem a iubi. Ne răspunde poeta: / Când locuiești în inimă,/ nu chemi timpul/ ca să poți exista;/ (Meditație, pag. 33).   Până aici parcă am fi aproape convinși, suntem gata să plecăm fiecare în căutarea propriei stele -căci așa am înțeles, că fiecare avem una, nu?- dar tulburați de poezia Nicoletei, căutăm, amețiți, mai degrabă ”stele verzi” decât stelele noastre, pentru că am priceput, din titlul cărții, Dincolo de mine sunt eu, că dincolo de noi suntem noi…   Sigur că da, numai că dincolo este al celui ce ne privește dinafară, nu al nostru, din sine, astfel că steaua noastră (pereche) ne va căuta dincolo de noi( în noi) și ne va găsi în inimi. Vindecați de amăgiri deșarte, ne întoarcem în vraja poeziei Nicoletei Ignat, fascinați că ne-am regăsit, după lectura acestor versuri uneori difuze, dar minunate, în propriile stele care sunt, după cum vedem acum, inimile noastre.   Înțelegem din ”fiecare om are o stea” că fiecare om are o inimă în care locuiește, starea de a locui în inimă fiind iubirea sau  trezirea, am putea spune, omul conștientizând starea plenară de bucurie a ființei, a bucuriei pure de a exista, șoptind pentru sine ”/dacă m-aș fi născut înger,/ nu aș fi cunoscut bucuria trezirii./” (Trezirea, pag. 40).   Convinși că poeta are o puternică legătură cu divinitatea și plecând pe sinuosul drum al poeziei cu marele avantaj al cunoașterii în profunzime a stărilor pure copleșitoare, mistice, înfrățită prin iubire cu viziunile revelatorii, suntem încântați de această legitimare prin carte de poezie și încrezători că va merge cu mult mai departe în reliefarea artistică a marilor taine ale poeziei. – Alensis De Nobilis