„nu te uiți după fluturi, nu scrii poeme de dragoste iubitei când așezi patul pustii în umăr” (Horia Muntenus – Dincolo de stelele reci) În seara zilei de 12 octombrie 1924, când pe marea scenă a Operei din Paris agoniza Thais, sub ultima suflare a scriitorului Anatole France în chipul schimonosit al călugărului, Andre Breton, Paul Eluard, Louis Aragon, Philippe Soupault, porneau pe străzile Parisului (1) ținând ritmul funebru cu „Un cadavre” (anagrama – Vaderca), întocmai cum locotenentul Celalb se petrece pe ultimul său drum, în spatele unui postalion drapat în negru, având la piept/ în piept scrisoarea pe care Bunul Dumnezeu ne-o lăsă fiecăruia la sosirea în lume și pe care o dăm la schimb Moșului, pentru un pachet de biscuiți unși cu melasa brazilor înalți în Marea Amiază, acolo în Sala Scriptoria, sau de ce nu, sub bolta Porții Maramureșene. „Din depărtare, pe când se cântă prohodul, oamenii au putut vedea, venind în galop, un roib frumos înșeuat care a intrat pe poarta mănăstirii. și a rămas roibul în curtea mănăstirii trei zile, legat de o grindă. Apoi s-a desprins singur și a plecat precum venise spre de-acolo de unde venise și, traversând pădurea, calul s-a oprit să bea din pârâiașul ce curgea însoțind poteca șerpuitoare astfel încât ochii lui aprinși s-au putut oglindi în apă alături de chipul distrus de suferință, al frumoasei lui stăpâne”. Aievea, atelierul literar a devenit locul/portalul prin care sergentul cicatrizat pășește în Lume și invers, prin care noi, cei care îi ascultam povestea Pistolaruluinumarulunu, pașim încet dar sigur Dincolo, acolo unde sunt „îngerite blonde… castroanele cu supă de găină cu pârjoale moldovenești cu piure de cartofi bătut cu smântână și castraveți murați… platouri cu torturi de ciocolată ornamentate cu frișcă și fistic… cișmele din care țâșneau sucuri de portocale, de kiwi, de morcovi”. Alături de autorul romanului „Dincolo de stelele reci” suntem noi, camarazii acestuia, veniți parcă tocmai din plutonul unu din Campania întâi, Batalionul 24 Vânători de Munte, cu berete, pardon, tichii ce amintesc de John IV de Brabant, hotărâți să ocupăm un loc privilegiat în „ziua istoricei bătălii”, atunci când contează în fapt doar Viky, Maria și toate celelalte care au ales ceea ce noi încă bâjbâim, orbește. Afară e cicatrizatul, cel care privește lumea ca prin caleidoscop sau ca prin fisheye, de partea opusă a bornei, în prelungirea ei, ca un ac magnetic. E Omul-bornă și acesta este romanul său: „În acea dimineață, sergentul cicatrizat fusese găsit mort, lungit pe o bancă, în Parcul Central al orașului”. E povestirea unui om, istorisită parcă din spatele ferestrei, „ca printr-o lentilă, pardon, ca prin vizorul unei uși”, propriilor spaime: „Câtă vreme umbli pe străzi, parcă lucrurile tot ar mai exista. Dar când privești pe fereastră – pe orice fereastra -, totul devine ireal. Oameni, arbori, animale conspiră la neființă. și oare cum transparența geamului ne poate separa în așa măsură de viață? Fereastra care ne deschide spre lume ne îndepărtează, în fond, mai mult decât zidul unei închisori. Uitându-te la viață, începi s-o uiți” (Emil Cioran, Lacrimi și sfinți). L-am cunoscut pe Horia Muntenus în toamna anului 1999, când însoțit de profesorul Banfi Gheza am îndrăznit să particip la ședințele Cenaclului Literar de la Insomnia. Eram tânăr, și poetul m-a primit cu brațele deschise în ciuda scrierilor naive, poate, cărora le-am dat citire în fața criticilor, priviți atunci ca pe un pluton de execuție: „Peștele vede undiță, vede cârligul, dar nu vede pescarul. Recrutul vede holul ca și când ar vedea dinlăuntrul mitralierei care îl așteaptă, ca pe o lume din afară și vede asta printr-o fereastră circulară”. Aceeași senzație am încercat-o mai apoi, mult mai puternic, la câteva ședințe ale filialei clujene a Uniunii Scriitorilor Români. Acolo am cunoscut un cicatrizat, pe care, nu după mult timp, întrebându-l unde se îndreaptă, mi-a răspuns senin: merg la ziua lui Eminescu. Închipuiți-vi-l ca pe unul care „ar uita dintr-o dată cine este, unde este, și ar aluneca până la fund în amintirea umanității. Așa era și omul acesta ca toți oamenii care, pornind să înțeleagă vidul vieții, întâlnea Viața – și odată cu ea începuturile. Refăcea etapele umanității ca în vis. Dar nu era chiar un vis, adăugăm noi cei care îi istorisim povestea, căci în prezentul trăit, chiar, câte o atitudine de viață, a să ori a altora, avea să corespundă fiecărei etape prin care trecea de acum înainte” (Constantin Noica, Povestiri despre Om – după o carte a lui Hegel).
