Ding viseaza

Inspirat din scandalul provocat de epidemia de SIDA care a decimat provincia Henan în anii 1990, romanul lui Yan Lianke spune povestea ignorantului sătuc Ding, care își plătește scump patima de înavuțire. Netulburat nici măcar de moartea propriului fiu, care istorisește evenimentele de dincolo de mormânt, Ding Hui face o avere cumpărând sânge de la săteni și transmițându-le necruțătorul virus HIV. Ca să răscumpere păcatele fiului său, bunicul Ding înființează în clădirea școlii un cămin pentru bolnavi, dar comunitatea armonioasă care se înjgheaba aici cade în curând pradă lăcomiei, vanității și rivalităților meschine. În tot acest timp, Ding Hui își continuă afacerile cu un cinism care frizează absurdul, vânzând sicrie la suprapret și aranjând căsătorii între morți. Irizată de umorul negru și inteligent care l-a făcut celebru pe Yan Lianke, povestea sătucului Ding arată cum bizarele idealuri comuniste ascund adeseori sub masca lor patimile celui mai crunt capitalism. "În cele aproape două sute de mii de caractere care compun Ding visează, ceea ce am vrut să exprim nu e doar iubirea de viață, ci și iubirea nețărmurită pe care o nutresc față de arta scrisului, așa cum o înțeleg eu.“ – Yan Lianke „Yan Lianke este neegalat în talentul cu care își scrie romanele de critică socială, deopotrivă sumbre și pline de umor.“ – Le Monde diplomatique „Unul dintre cele mai controversate genii satirice ale Chinei de astăzi.“ – Chicago Tribune *   *   * Când isprăvi cântecul, Mă Xianglin începu de îndată altul, despre Mu Guiying, pe urmă cântă unul despre Cheng Yaojin, povești aventurile generalilor din familia Yang și isprăvile Celor trei cavaleri rătăcitori și ale celor cinci frați de cruce. Dar, în vreme ce cânta, sătenii își aduseră aminte că el n-a fost niciodată în stare să învețe pe de rost versurile cântecelor. Când se dusese să învețe balade, cel mai tare se temea că n-o să-și amintească versurile. Îi plăcea tare mult să le cânte, dar nu le știa vorbele pe de rost, nu reușise nici în ruptul capului să le învețe din cartea cu balade. Unde pui că mai și cântă fals.Profesorul nu avusese încotro și îl trimisese la plimbare. De-asta nici nu avusese vreodată ocazia să cânte pe o scenă, ci doar să scârțâie din scripcă și să lălaie versuri ciuntite la el în curte. Ei, și uite că în seara aceea, când se afla, pentru prima dată în viața lui, pe o scenă, în fața a două-trei sute de săteni, tot nu reușea să-și aducă aminte cum trebuie versurile baladelor. Ce-și amintea din cartea cu balade, aia cântă. Dar strofele pe care și le amintea erau și cele mai fermecătoare.