Cei doi poli ai povestirilor – satul și copilăria – se recompun după o strategie a confesiunii, căreia autorul îi conferă rol terapeutic și de tălmăcitor al unor amintiri zăvorâte în personalitatea oricui. Numai că în proza lui Mihai Pascăru nostalgiile, confesiunile, tăcerile cu sens, apetențele pentru elementele-surpriză, exigența nebănuită din exercițiile de cunoaștere sunt detensionate și așezate în rost. Nu hazul copilăriei, nu neapărat valențele ludice ale preajmei, ci dorința de a reinstitui firescul este suportul pe care scriitorul îl transformă în vocație. - Diana Campan Ficțiunea crește din egoficțiune, iar narativitatea dobândește sensuri și înțelesuri noi din multiplicarea repetitivă a unor semne ale destinului încorporate în lumea matricială a satului, semne pe care condeiul plin de inventivitate al lui Mihai Pascaru știe să le descifreze cu mâna sigură... - Mircea Popa Mihai Păscaru surprinde în scurtele sale proze o faună umană numai bună de pus într‑un insectar al ființelor certate cu morală – personaje ciudate, trăind într‑o lume nu mai puțin ciudată. E aici o proză satirică de cea mai bună calitate, tratată de un veritabil povestitor, în linia tradițională a prozatorilor ardeleni. - Constantin Cubleșan
