Divergențele de jurisprudență sunt realitățile „alogene” ale universului justiției, revelându-se episodic - tranzitoriu sau de durată - în evoluția dreptului pozitiv. Pentru actorii spațiului judiciar - care joacă un rol în producerea hotărârilor judecătorești, din care se dezvoltă jurisprudența - relevant este modul cum percep, din interior, divergențele de jurisprudență și cum încearcă să le prevină, fie să le remedieze. Tema aleasă nu este o reflecție teoretică complet deconectată de soluțiile dreptului pozitiv, la a căror clarificare contribuie realmente. Prin urmare, un astfel de demers trebuie să se bazeze, inevitabil/obligatoriu, pe diversele manifestări ale acestui fenomen - denumit „divergențe de jurisprudență” - inerent oricărui sistem judiciar. Conceptul exprimă coliziunea discursului jurisprudențial cu ordinea juridică prestabilită și exprimă deosebirea de interpretare sau de opinie configurată prin contradicția între enunțurile de origine jurisprudențială. Încercăm o cercetare asupra fenomenului incomod al „deviațiilor aplicative”, de eroziune a practicii judiciare, în orizontul virtuților corective, predictive și educative ale mecanismelor de remediere a divergențelor de jurisprudență, ca instrumente active de sistematizare și garante ale coeziunii ordinii juridice pozitive. Chestiunea poate primi clarificări pertinente din soluțiile adoptate în dreptul comparat relativ la însăși noțiunea de „divergență”, dar și cu privire la metodele de tratament al divergențelor de jurisprudență în sistemele de common law, respectiv în dreptul continental (civil law). Desigur, instituirea mecanismelor jurisdicționale specifice și eficiente pentru respectarea principiului statului de drept (Rechtstaat) - care, în esența sa, este principiul securității juridice (Rechtssicherheit), conform opiniei lui Hans Kelsen, exprimată în opera-cult Reine Rechtslehre (1934) - nu este suficientă ca atare, ci mai este necesară și contribuția la difuzarea unei culturi a justiției și a valorilor etice asociate acesteia.
