Bogăția prințului de Montcapet a stârnit cupiditatea a două femei misterioase, două surori care semănau până într-atât încât nu puteau fi deosebite una de altă: Jocelyne de Hautfort, soția ducelui de Sorrients, puternic senior spaniol și sora sa, Dalilă de Hautfort, cunoscută și sub numele de Hermosa, doamna în alb și doamna în negru. Una dintre ele - dar care? Nimeni nu știa - a pus la cale asasinarea prințului de Montcapet de către contele Richard de Pompignan-Ragastens și răpirea Rolandei de Montcapet. Fragment din roman: „Trecură câteva zile. Ragastens nu reapăru. Se confirmă că de această dată, era într-adevăr mort. Aceasta se dovedi o adevărată ușurare, o eliberare pentru toți. Pentru toți, în afară de Pînacle, despre care am vorbit și în afară de Pompignan, de care ne vom ocupa. Cel mai vesel dintre toți fu ducele de Guise, bineînțeles. Guise petrecuse săptămâni cumplite cu teamă permanenta de a fi denunțat de Ragastens. Sorrientes, dacă ne amintim, făcuse tot ce putuse pentru a întreține și dezvoltă în el această teamă. Eliberat de această amenințare îngrozitoare, Guise simțea nevoia imperioasă de a reacționa, de a se distra puțin. Cum cea mai mare plăcere a sa era să meargă la palatul Sorrientes pentru a face curte Jocelynei și Hermosei, veni în fiecare zi. Căci era mereu la fel de profund îndrăgostit de cele două surori. Și nu putea să se hotărască să aleagă, căci chiar din momentul când părea că se decide pentru una, observă imediat că nu se putea lipsi de cealaltă. Potrivit obiceiului, mergea la palatul Sorrientes cu acea escortă impozantă, magnifică și formidabilă care nu-l părăsea niciodată. Bineînțeles că Pompignan se numără printre privilegiații care făceau parte din cercul apropiaților prezidat de Jocelyne și Hermosa. De altfel, nu strălucea în conversație căci nu vorbea decât atunci când era întrebat direct și-i era imposibil să evite un răspuns, iar aceste răspunsuri erau atât de scurte cât îi permitea buna-cuviință. În restul timpului stătea dinadins retras, palid și taciturn. Asta deoarece treburile sale amoroase erau departe de a nerge în sensul dorințelor sale. Vrăjitoarea, care reușise să-i înarmeze brațul împotriva propriului său frate, nu dădea semn de viață. Nu-și ținuse promisiunea de a fi a lui pentru totdeauna și nu părea să se sinchisească de a și-o ține. Chiar a doua zi după moartea lui Ragastens, Pompignan se grăbise spre locuința sa din strada Saint-Martin. În nerăbdarea sa de îndrăgostit, își închipuia cu naivitate că va găsi acolo semnalul care să-l cheme la ea. Se vedea deja la întâlnire."
