Doamne si Stapanul vietii mele...

Acceptarea lui Hristos ca „Domn și Stăpân al vieții noastre” are o importanță deosebită pentru noi toți, însă mai ales pentru cei care, având tendința de autonomie și autoidolatrizare, de multe ori separă viața lor de Dumnezeu, se izolează și se îndepărtează de El, lucru ce arată că, de fapt, nu-L recunosc pe Hristos ca „Domn și Stăpân al vieții lor”. Este adevărat că omul, având înclinația spre păcat, îndrăznește în viața lui cotidiană să se autoproclame dumnezeu, pentru a avea astfel posibilitatea să le cunoască pe toate și să guste din toate roadele, fără rețineri și piedici morale, de vreme ce „fără Dumnezeu toate sunt îngăduite”. Astfel, Îl alungă pe Dumnezeu din viața lui pentru a trăi liber, pentru a se desfăta în plăceri, pentru a se bucura de confortul lumii și a trăi raiul simțurilor, care însă este mincinos, iluzoriu și utopic. Pentru că nu poate exista Răi fără Hristos, fără să-L așezăm pe Acela „Domn și Stăpân al vieții noastre”. Cuprins Prolog Viața Sfântului Efrem Șirul Pregătirea pentru Postul Mare Doamne și Stăpânul vieții mele Duhul trândăviei… nu mi-l dă mie Duhul grijii de multe… nu mi-l dă mie Duhul iubirii de stăpânire… nu mi-l dă mie Duhul grăirii în deșert… nu mi-l dă mie Duhul curăției… dăruiește-l mie, slugii Tale Duhul gândului smerit… dăruiește-l mie, slugii Tale Duhul răbdării… dăruiește-l mie, slugii Tale Duhul dragostei… dăruiește-l mie, slugii Tale Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu Că binecuvântat ești în vecii vecilor Bibliografie Fragment din cartea "Doamne și Stăpânul vieții mele..." de Macarie Episcop de Hristoupolis "Ca și în cazul fariseului, așa și Fiul risipitor, se răzvrătește în chip diavolesc, nu pentru că s-a hotărât să trăiască „în risipire", ci pentru că l-a scos pe aproapele din viața lui. Și atunci când omul îl scoate pe aproapele din viața lui, are două opțiuni: fie va trăi în chip fariseic, fie în risipire. Fiul risipitor i-a spus tatălui său: „Că persoana nu ai nici o însemnătate pentru mine. Îmi ești ca o piedică. Singurul lucru important este ceea ce pot să iau de la tine. Și, pentru a putea lua, va trebui să renunți chiar și la existența ta. Trebuie să accepți să nu exiști. Așadar esența lucrului este că îl excludem pe celălalt, îl scoatem din viața noastră, tocmai fiindcă nu înseamnă nimic pentru noi. Nu ne este necesar. Atunci se întâmplă următorul paradox: omul rămâne singur, își pierde bogățiile și bunătățile lui. Își pierde bogățiile nu în sensul absolut al pierderii bunătăților ma-teriale, ci în sensul nevredniciei și plictiselii. Atunci când îl scoatem pe aproapele din viața noastră, e ca și când ne-am pierde motivul existenței și orientarea. Vine plictiseala. Omul se izolează. Devine sărac în bogăția sa. Și asta e cel mai rău. Toate se pierd, fiindcă de fapt noi le-am alungat. Atunci, în acest punct al sărăcirii absolute, ar fi o mare binecuvântare a vieții noastre să gândim cum a gândit și Fiul risipitor: „Le-am pierdut pe toate, dar există tatăl meu. Există cineva care mă așteaptă. Există cineva pe care-l pot chema în viața mea, pentru că mă primește și mă iubește". Viața noastră nu se afla niciodată în impas, fiindcă există Dumnezeu. Este Dumnezeul cel viu Care ne așteaptă. Când toate vor pieri și toate vor dispărea: oameni, prieteni, părinți duhovnicești, când va exista singurătate lotală, atunci vom conștientiza că ne-a rămas doar Dumnezeu, cu Care ne aflăm față în față."