Domnul Ibrahim si florile din Coran - Eric Emmanuel Schmitt

Domnul Ibrahim și florile din Coran a fost adaptat pentru marele ecran în 2003, filmul avându-i în distribuție pe Omar Sharif și Isabelle Adjani. Nominalizată la Golden Globe, pelicula a fost distinsă cu Premiul Cesar și Premiul Publicului la Festivalul de film de la Veneția. Parisul anilor '60. Cartierul evreiesc. Moise, un puști singuratic, părăsit de mamă, locuiește cu un tată neurastenic și observă lumea cea mare și ciudată de la înălțimea celor unsprezece ani ai săi. Domnul Ibrahim, băcanul musulman care pare să cunoască secretul fericirii, sade de dimineață până seara pe taburetul din prăvălie și contemplă aceeași lume cu detașarea senectuții. Dar într-o bună zi privirile celor doi se întâlnesc și, din vorbă în vorbă, din poveste în poveste, Moise ajunge învățăcelul băcanului arab care-i deslușește tainele iubirii de oameni. După ce tatăl băiatului dispare fără urmă, bătrânul îl adoptă pe micul orfan și împreună traversează Europa spre Cornul de Aur, tărâmul vegheat de legile sfinte ale Coranului. Călătoria spre lumea nebănuită și stranie din inima Orientului cu moschei și derviși rotitori e o parabolă a vieții și a morții, care surprinde și îndeamnă la meditație. ERIC-EMMANUEL SCHMITT s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei Ecole Normale Superi-eure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consacrarea și pentru care este distins cu trei premii Moliere, Variațiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiștilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Theatre pentru întreaga activitate. De același succes răsunător se bucură și romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Partea celuilalt (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum și eseul Viața mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc Ciclul Invizibilului – Milarepa (1997), Domnul Ibrahim și florile din Coran (2001), Oscar și Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrășa (2009) și Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase țări. Emmanuel Schmitt este autorul a patru volume de nuvele și povestiri: Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, și Cei doi domni din Bruxelles (2012). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în fața oglinzii, iar în 2013, Papagalii din Piața Arrezzo. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste douăzeci de premii și distincții literare, iar în 2001 a primit titlul de Chevalier des Arts et des Lettres. Cărțile lui sunt traduse în peste patruzeci de limbi.

Domnul Ibrahim şi florile din Coran este un roman scurt (are numai 70 de pagini), dar unul care reuşeşte, pe acestă formulă multum in parvo (lat. mult în puţine cuvinte) tot ce îşi propune: şi să îţi lase o stare şi să îţi spună o poveste şi să îţi dea unele referinţe culturale. Povestea este scrisă dintr-o perspectivă (să-i spunem) emică, adică din interiorul unei categorii aparte de vârstă: preadolescenţa. Eric-Emmanuel Schmitt realizează, pe o parte, foarte bine şi foarte credibil această transpunere, iar pe de altă parte îţi lasă sentimentul că dincolo de felul în care tânărul prezintă lucrurile (uneori cu falsă detaşare, cu teribilism, forţat) realitatea-poveste este/a fost cu mult mai profundă, mult mai marcantă, mult mai frumoasă. Aşa că, printr-un foarte interesant efect (din amestecul de pudicitate şi indiferenţă jucată) proză devine una cu nimb, un mix reuşit de cuvânt şi tăceri. Pe scurt, îl avem pe Moise, un preadolescent al nimănui, care locuieşte pe o stradă evreiască (Rue Bleue) în Parisul anilor 60. El se grăbeşte să iasă dintr-o existenţă anostă şi din acestă vârstă dubioasă cu ajutorul prostituatelor din stabilimentul de pe Rue de Paradis. Acestă grabă de a deveni bărbat este încercarea inconştientă de a-şi lua viaţa în proprile mâini, cu atât mai mult cu cât a fi copil nu-i oferă lui Moise nici ațăşament, nici afecţiune, nici protecţie. Are un tață absent, un dezabuzat, un ins gri, mereu critic, niciodată suportiv (care mai inventează şi un frate perfect ca să fie spre exemplu). Norocul tânărului este întâlnirea cu bătrânul Ibrahim, băcanul musulman de la capătul străzii, care stă de dimineaţa până în miez de noapte pe taburetul din prăvălie, zâmbeşte mult, vorbeşte puţîn şi pare imun la agităţia obişnuită a oamenilor. Relaţia dintre cei doi creşte uşor-uşor până devine una cu adevărat paideică. Mai întâi domnul Ibrahim îi devine un fel de complice (îl învaţă tot felul de artificii ca să facă bani pentru servitoarele plăcerii), iar apoi introduce subtil, discret elemente de înţelepciune care să schimbe gândirea şi realitatea lui Moise. Îi decojeşte devianţa, iar apoi îl învaţă să zâmbească, să îşi lărgească orizontul, să descopere frumuseţea lumii, să seducă, să iubească, să nu se tulbure de moarte, să contemple ş.a.m.d.. Uşor-uşor Moise se transformă în Momo, un tânăr sufi, unul care ştie să se învârte în jurul inimii sale ca un veritabil derviş. Atunci când tatăl îl părăseşte şi se sinucide, domnul Ibrahim ştie să-l dezvinovăţească, ştie să îi arate tânărului dedesubturile unei victime şi apoi îl adoptă. Ca nou tată Ibrahim decide să facă cu fiul său marea călătorie, ca un fel de aşezare mai bună a tot ceea ce-l învăţase până atunci: înapoi la obârşie, la marea de başțină, o călătorie de confirmare de la Paris la Istanbul (Ibrahim nu e arab, ci e de loc din Cornul de Aur, regiunea cuprinsă între Anatolia şi Persia). O astfel de călătorie de traversare a Europei este şi una de traversare a istoriei, de trecere de la aparenţe la esenţă şi sens, dincolo de tot ce îmbracă divino-umanitatea noastră: mode, ideologii, religii etc. Eric-Emmanuel Schmitt reuşeşte (tot discret şi ca-n trecere) să atace stereotipurile islamofobe ale occidentalului. Pe de o parte nu oricine este musulman este şi arab, iar dincolo de ceea ce crede lumea despre arabul din colţ (care în comerţ înseamnă “să ţii deschis de la opt până la miezul nopţii şi duminica”) poţi descoperi un univers profund, complex, firesc, autentic şi chiar abundent. Domnul Ibrahim şi florile din Coran este nu doar o foarte bună carte pentru adolescenţi, dar şi una pentru o după-amiază liniştită de duminică sau pentru o călătorie de câteva ore cu trenul. Se cîteşte repede, se simte printre rânduri şi lasă la final o plăcută nostalgie. Laurenţiu-Ciprian Tudor, pentru Libris.ro