Doru Popovici. Etapa simfoniilor

Consider că Doru Popovici, maestrul care a dăruit țării sale multe capodopere, nu este încă suficient de bine cunoscut. Creațiile sale componistice, pe de o parte, scrierile sale muzicologice și literare, pe de altă parte ne dezvăluie un artist bogat prin cultură și măiestria pe care le-a cucerit cu o forță de muncă ce nu-și află egal printre contemporani. Totodată, pentru cel ce știe cum este alcătuită, din metal prețios, personalitatea ilustrului artist, i se descoperă un temperament ardent, capabil de inspirații multiple în domeniul dramaturgiei muzicale și poeziei, urcând mereu spre înalt, capabil să sufere stările nefericite ale drumului Golgotei, dar să și intuiască frumusețile paradisiace oferite de ceasurile reveriilor. Am urmărit viața acestui muzician, am căutat să înțeleg, fiindu-i mereu mai aproape, semnificația etapelor de exprimare artistică, modul în care s-a adresat poporului român prin dăruirea necondiționată a propriilor valori. De-a lungul deceniilor, preocupările sale de creator s-au îndreptat către țeluri și genuri felurite, fie muzică de cameră, instrumentală, fie vocală, corală, fie muzică de orchestră ori destinată scenei de operă și balet. Totodată, vorbim la Doru Popovici de o sinceră și inspirată întoarcere spre viața spiritual artistică a trecutului nostru, investigând adevărurile credinței creștine prin implicarea în bizantinism. Studiul operelor muzicale ce-i poartă semnătura are nevoie de o anumită concepție analitică, asemănătoare cu ceea ce ar întreprinde, atitudinal, un discipol. Cred că astfel a lucrat cartea aceasta muzicologul Adina susnea, pornind în demersul aprofundat al muzicii lui Doru Popovici, potrivit etapelor componistice care l-au definit în timp. Cu decenii în urmă, simfoniile sale aparțin căutărilor creatorului, prețuind retrospectiv gândirea premergătorilor, îmbinată cu propria viziune ce privește perspectiva viitorului. Fragment: "Simfonia I Op. 21 Compusă în 1962, Simfonia I op. 21 reprezintă în mare experienţa majoră a creatorului privind ciclul simfonic, în care acesta acordă o importanţă egală structurilor componente pe de o parte, dar şi desfăşurării întregului pe de altă parte. Cunoscând lucrările sale ulterioare în cadrul acestui gen, putem aprecia evoluţia lui Doru Popovici chiar de la prima sa simfonie, pe o traiectorie particulară. În esenţă, am spune că este vorba de o „convertire" la datele personale muzicale ale sale a problemelor ce decurg din tradiţia simfoniei ca gen. Dacă în prima simfonie observăm astfel de trăsături, în următoarele tocmai acestea vor deveni dominante în formarea stilului său componistic. Din punct de vedere al mijloacelor de expresie folosite, Simfonia I poate fi plasată în rândul lucrărilor mai timpurii, cum ar fi Schiţele simfonice, Concertino pentru coarde, lucrări în care tonalitatea nu este complet desfiinţată, în ciuda cromaticii intense. Prin această caracteristică Simfonia I se deosebeşte de creaţiile situate în vecinătatea ei, în care se manifestă preocuparea pentru serialism, ca de exemplu Concertul pentru orchestră sau Sonată pentru două violoncele. Cele patru mişcări componente se află sub semnul unui cvasi-programatism ce reiese din denumirea lor: partea I, Întunecare, partea a II-a, în luptă cu inerţia, partea a Epitaf, partea a IV-a, Dialog cu timpul. Foarte sugestive, aceste titluri transmit conţinutul atmosferei urmărite, compozitorul dorind să reliefeze un aspect al contemporaneităţii de la acea dată. Sublinierea muzicală a acestor idei se bazează p.e elemente contrare, în care tragicul aderă către o exprimare tensionată, bogată în note cromatice, iar aspectul opus, de înviorare şi optimism este exprimat printr-o dinamizare a muzicii. "