La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii și amintirea zilei morții, vremea în care vom ieși goi din această mare a vieții și vom vedea însoțindu-ne înfierările faptelor.
Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieți curați de întinăciune și să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ține legați de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grijă de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământești, să disprețuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să disprețuim floarea lucrurilor deșarte, care este ca și vopseaua care lesne își pierde culoarea, să străbatem viața ca și cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care pășim pe calea vieții, să urmărim răsplata chemarii celei de sus a lui Hristos.
