Cîștigătorul Concursului de Debut al Editurii Polirom, ediția 2017 Mihai Marinescu, de profesie copywriter și de vocație cîrtitor, iese de sub tirania termenelor de predare și se apucă de taximetrie. El face, altfel spus, un pas înapoi. O mișcare de downshifting, cum i se spune în branșă. Mihai are în bagaj un noian de nemulțumiri și cîteva vise. Printre acestea din urmă, un cîștig la loto și publicarea unui roman. Scăpat de brief-uri și pitch-uri, fără să știe că ele îl pîndesc la o cotitură a sorții ca să-l reia în primire, omul își face timp să observe cît de trascălie e lumea în care se învîrte. De ce? Fiindcă în drumurile lui Mihai Marinescu dă peste autori de «literatură insuflată» (Căzut din accelerat, o carte cu un titlu, hm, personal și cu un succes, nu-i așa?, rapid) și căpetenii interlope cu experiențe extracorporale, în plină transă mistică. Peste alți downshifteri care ar vrea să picteze biserici, pentru ca pînă la urmă să orneze pereții unei vile țigănești cît un transatlantic. Peste editori care își tarifează prefețele la cuvînt: cincisprezece euro cuvîntul ultraelogios, zece euro cel elogios și cinci euro cel pozitiv-neutru. Peste conferințe despre paranormal la care te umfla rîsul. Peste un weekend al porților deschise în comuna Buzescu, unde tigodele rromilor devin obiect de interes mediatic planetar. Nu în ultimul rînd, peste amintirea lui Mircea Eliade, a cărui evocare provoacă mereu episoade și reacții imprevizibile. În cîteva vorbe, asta e povestea din Downshifting. O poveste cu zvîc și poanta. La prima lui carte, Alexandru Done dă impresia că scrie fără efort, din poignet, cu un control dezinvolt al acțiunii, al frazelor și al efectelor speciale. Salut în el un talent care face explozie acum și care e așteptat, ca toți debutanții, să confirme la a doua apariție. - Radu Paraschivescu Fragment din roman: "Am plecat de la bistrou și la primul semafor am oprit chiar lângă Lexusul lui Irene. A demarat cu scârțâit de roți, fără să mai aștepte verdele. N-avea răbdare pentru cicluri complete. Așa procedase și cu Allain. Cum marea ei slăbiciune erau filmele lui Tarantino, după ce văzuse Înglourious Basterds, hotărâse să se cupleze cu un tip de culoare. Și asta pentru că ea era evreică, iar „a fi de culoare" se transformă într-un irezistibil afrodiziac. Așa că foarte curând ni-l prezenta pe Allain, un camerunez ajuns în România într-un container de cereale. Avea o piele tuciurie și lucioasă și un nas mare, borcănat. Discuțiile cu el se învârteau în jurul lui „combien?", „c'est trop" sau „je connais une bonne affaire bargain". Aici semăna cu Johnny. Vedea peste tot oportunități și afaceri. Doar că, spre deosebire de Johnny, Allain era falit. E drept că în câteva rânduri își încercase norocul în lumea showbizului, dar îl pierduseră credulitatea și lipsa de simț practic. Așa că până la urmă ajunsese portar la Hilton. De acolo îl agățase Irene. Îl târâse în Lexus, pentru ca foarte repede să-i și dea papucii. Motivase prin „incompatibilitate de rasă în pat". Allain părea un tip fără noroc. Când treceam prin fața hotelului, îl găseam zâmbind imaculat în livreaua lui albastră plină de străsuri, fireturi și trese aurii, deschizând și închizând portiere. Mi-am întors gândurile spre Biancă. Mă pregăteam pentru ziua în care, pe bancheta din spate, avea să se urce ea sau taică-su, sau maică-sa și să afle că ajunsesem acum să conduc un amărât de taxi, în locul unui departament de creație. Știam, ura taximetriștii. Ideea romanului îmi fusese inspirată tocmai de ura asta a ei, pe care o împărtășisem și eu până în ziua în care-mi fixasem aparatul pe bord. Trecând prin fața librăriei cu aspect de toneta de înghețată din fața Institutului de Literatură, mi-am amintit de volumul de proză inspirată al lunganului pe care zicea că nevastă-sa i l-ar fi sechestrat sub tașghea. Multă vreme, lectura fusese una dintre pasiunile mele. Anii cei mai prolifici fuseseră de departe cei petrecuți lângă Dana. Plictiseala făcuse din mine un cititor de elită. Citeam ca un nebun. Și asta pentru că, mult prea devreme, prezența Danei ajunsese să îmi dea un fel de „mal du siecle", de care încercam să mă salvez prin citit. Dana era o ființă tăcută și preferă să se exprime mai mult nonverbal. La început, asta mă stârnise, ba chiar mă fascinase. Descopeream în tăcerile ei profunzimi nepământești, iar ochii mari și adânci îmi stârneau apetitul colocvial. Așa că trăncăneam ore-n sir. "
