„După un debut foarte promițător la Universitatea din Cluj (mutată la Sibiu după cedarea nordului Transilvaniei în 1940) și revenirea sa în prim plan – politic și intelectual – între 1945 și 1947, Zevedei Barbu a dispărut de pe scena intelectuală, culturală și universitară românească după ce și-a abandonat postul de consilier principal de la ambasada noii Republici Populare Române din Londra. Fostul student al lui D.D. Roșca, devenit mai apoi un colaborator foarte apropiat al lui Lucian Blaga, a reînceput în Anglia o a doua carieră universitară și de cercetător în diverse domenii ale științelor sociale, în istorie și filosofie.” (Michael Finkenthal) Fragment din autobiografie: „Înainte de a descrie procesul de consolidare a structurilor mele mentale sau intelectuale, cum s-ar spune astăzi, m-aș opri încă puțin asupra unor detalii legate de cele relatate până acum. În primul rând, aș dori să observ că ar fi fost de mirare că o asemenea creștere intelectuală și morala să nu aducă cu sine, și ca efect secundar, să nu creeze un spațiu al iluziilor - deziluziilor, unul al lui „pride and prejudice”, pentru a parafraza un titlu celebru. Pentru a începe cu „mândria", sora mea Iuliană a fost cea care m-a numit prima „mutul familiei" și porecla a prins. Desigur, nu din cauza primilor mei doi ani de muțenie, ci mai degrabă din cauza faptului că mai târziu, atât în anii cât și în cei ai adolescenței, am rămas un introvertit (în copilărie petreceam ore întregi jucându-mă singur cu jucăriile cumpărate sau confecționate de mine însumi). Mi-ar face mare plăcere să pot pune această tăcere a mea pe seama unui caracter introspectiv-meditativ, dar cred că mai degrabă ea se datora uneîlngâmfari nu întotdeauna bine disimulată: îmi plăcea să citesc și acest lucru îmi dădea un sentiment de superioritate. Nu e de mirare că „muțenia" mea a fost interpretată, atunci ca și mai târziu, ca un semn de trufie. Unii și-au închipuit că acest comportament era rezultatul unor întâmplări neplăcute din trecutul meu. La școală, spre exemplu, rămâneam de multe ori încremenit într-o tăcere atent și încordată; întotdeauna meditativ, preferăm să nu ridic mâna. Doar o singură dată s-a întâmplat altfel; când nimeni în clasă nu a fost în stare să răspundă la întrebarea „care este capitala Norvegiei?", învățătorul a suflat încet: Stockholm. Deodată, parcă independent de mine însumi, vocea mea s-a făcut auzită strident: Oslo. Am fost dat afară din clasă și la sfârșit de an am avut o medie mai mică decât în anii precedenți deoarece la purtare am primit nota șase.”
