Drumul dinozaurului

Înainte de 1989, scriitorul Marin Ioniță a fost timp de câțiva ani corespondent de Argeș al ziarului România liberă. Când ajungea în redacție un articol de-al lui (dictat la telefon unei dactilografe),  șefii îl citeau cu încântare, dar îl publicau cu spaimă că va ieși scandal. Deși nu conținea nimic subversiv, era atât de bine scris, într-o limbă română atât de diferită de limba de lemn a epocii, încât părea suspect. Aceeași impresie puternică de noutate, de talent literar ingenuu o face acest roman memorialistic, Drumul dinozaurului. Autorul povestește la persoana întâi ce s-a întâmplat cu un tânăr venit de la țară la oraș, într-un mediu infestat de propaganda comunistă. Procesul prin care candoarea acestui  tânăr – ca și a altora − este introdusă cu forța în tiparele ideologiei oficiale este terifiant, te face să te gândești la un mănunchi de flori de liliac dat prin mașina de tocat carne. Cartea nu este însă una tragică. Umorul, pitorescul, sinceritatea bine jucată de autor creează o atmosferă carnavalescă. Rezultatul? Pe parcursul lecturii, ajungem să îl îndrăgim pe Marin Ioniță ca personaj și să îl admirăm ca autor. Alex. Ștefănescu Fragment: " Iubire sub cuțite de argint Hoinăresc printre corturi. Până seara, cât e de lungă ziua de vară. Nu am nicio altă treabă. Elev în vacanță. A poposit șatra la marginea satului. Bulibașa e prieten cu tata. Care i-a luat pe garanție autorizația de la Primărie. Fierbe satul de strigătele țiganilor: „Spoim căldări, spoim căldări, spoim căldări!" Sătenii închid porțile. Adună rufele puse la uscat. Încuie ușile. Se vâră copiii sub pat, crescuți cu frică în sân: „Te dau la țigani dacă nu ești cuminte! "Noaptea, se fură. cai. Porci din coteț. Vaci din obor. Oi din târlă. Păsări de pe crengile copacilor. Dar n-au fost prinse decât țigănci cu găini. Se așază pe vine și momesc păsările cu boabe. Le acoperă cu poalele lor largi. Le sucesc gâtul sub fuste. Ţigăncile cu ghiocul le ghicesc fetelor mari norocul. Descânta de deochi, de falcă'rita, de surpătură, de fiere... Descântece de dragoste, pe mălai, pe făină, pe slănină, pe ouă, pe brânză, pe murături, pe ceapă, pe usturoi, pe orice fel de plată. „Spoim căldări, cazane, cratițe, oale, tingiri, tigăi, linguri, spoim, cositorim... Ascuțim cuțite... Potcovim cai...” Fac inele. Brățări. Cruciulițe. Și piepteni din aluminiu... [...] Ce cauți tu, maică, toată ziua, la corturi? Cum să-i spun că nici eu nu știu? Poate mă caut pe mine. Asta e blestemul meu, să mă caut peste tot. Pe Pământ și în vreme. Printre oameni și pe sub stele. Mă voi găsi vreodată?  — Lasă, mamă, știu eu ce fac! Nu știam. Nici nu bănuiam că. mi-e soartă mă îndrăgostesc de o țigancă din cort. Să fiu înjunghiat de cel care strânsese bani să o cumpere. Purtam cu mine un caiet. Să le notez poveștile, cântecele, poeziile, datinile, tradițiile, drumurile, locurile de unde au pornit, pe unde au venit, pe unde au umblat, pe unde au poposit, de unde se trag, dacă au avut zei, de cred în demoni, în strigoi, în vampiri, în fantome... Mamă, vreau să-i cunosc! "