Gheorghe Urzică scrie despre oameni obișnuiți, lipsiți de falsa poleială a eroizării literare, despre răni care nu se văd întotdeauna și despre formele discrete prin care un om poate fi salvat de singurătate. Romanul, într-adevăr, dezvăluie cruzimea, impostura, lașitatea și răul aplicat metodic, dar nu le acordă ultimul cuvânt. Speranța, pentru că apare numai după pierdere, rușine, frică și vinovăție, capătă putere, nu este facilă. Oamenii își pot pierde numele, casele, amintirile și dreptul de a fi crezuți, dar prin recuperarea vocii proprii începe vindecarea, oricât de anevoioasă ar fi. Drumul vindecării este vocea lui Alexandru Dioganu, dar și vocea unei comunități de ființe rănite care caută, fiecare în felul său, o cale de întoarcere a sufletului rătăcit din lipsă de iubire. Romanul nu ne promite că această cale poate fi parcursă până la capăt, dar ne oferă ceva mai dificil și mai adevărat: posibilitatea de a porni. - Vianu Mureșan
