Drusca. Povesti de la marginea padurii

…În răstimpuri citim textele Otiliei Țeposu publicate în revista FORMULA AȘ, și sufletul ni se topește în cu prinsul unei consolări dense. Există o puritate dorită de noi toți, indiferent de vârstă pe care-o avem, o bunătate intuită demult, dar care parcă nu ni s-a întâmplat până la capăt niciodată. Există cuvinte curate și harul de a povesti al acestei triste doamne. O putere a lucrului simplu și bine făcut, ce te vindecă de frustrare și de starea în tine pe loc în absența călătoriei. Când în lume nu mai poți pleca nicăieri, cumințenia din povestire te poartă departe și te aduce îndărăt, către și dinspre minunile prime ce te-au făcut fericit și te-au învățat fără să prinzi de veste. Îndărăt în copilăria ce se afla, ca și îngerul, lângă fiecare, fără să-l vedem. Nu se poate că între timp cartea Otiliei Țeposu să se fi tipărit și noi să nu fi aflat! De ani de zile dorim s-o găsim în librării, într-un tiraj îndestulător, cu un sumar neapărat numeros. Necesară ca o sărbătoare, minunată ca o țară străină și ca o țară natală, ca lumea în sași, pe care nu avem cum s-o cunoaștem și să ne-o apro priem cu adevărat dacă mai întâi nu o citim ținând-o în brațe, având ea, cartea, greutatea ideală a unui sfânt copil propriu. - Constanța Buzea România literară, nr 39/2004 Fragment din cartea "Druscă. Povești de la marginea pădurii" de Otilia Țeposu "Gomboți cu prune   Trăiau în livada Bunii mulți pruni. Cei mai mulți aveau prune mici, mustoase, numai bune pentru fiert rachiu. Dar rachiul scos de la horincie, de la povarnă, era prea tare, fiind fiert de două ori, de aceea Bună îl îndulcea cu sirop de zahăr ars, ori cu miere amestecată cu chimin prăjit. Rachiu de chimin primea mutul Ioji care cara lemnele din pădure și le aranja apoi grămada uriașă în spatele grajdului. Rachiu de chimin primea și unchiașul Paval, când ne aducea câte un borcan plin pe jumătate cu miere amestecată cu ceară, păstură și propolis pișat cu mojarul. Peste toate Bună turnă în borcan rachiu tare și le amestecă bine cu o lingură mare de lemn. Borcanul stătea apoi pe cea mai de jos stalăjie din cămară, unde era mai răcoare, bine acoperit și înfășurat în hârtie albastră. Cât ținea toamna cea rece, iarna și primăvara înghețată, aducea în bucătărie, într-un borcănel mai mic, din amestecul acela cam iute, aspru și înțepacios. „Ca să avem la îndemână", zicea și în fiecare dimineață îmi făcea parte câte un vârf de linguriță din el, de-mi venea după aceea să mănânc orice, fără nazuri și amânări.  Mai trăiau în livadă și câțiva pruni „bistrițeni", care aveau prune lunguiețe, mari, al căror miez se desprindea ușor de sâmbure. Din prunele acelea Bună făcea magiunul pe care-l fierbea căldare mare de aramă, așezată acolo în livadă, între pruni. Fierberea magiunului ținea aproape o zi întreagă, până când prunele curățate de sâmburi se transformau pasta groasă, untoasă, din ce în ce mai greu de amestecat. Cât era caldă încă, Bună o împărțea în oale de lut pe care le acope-rea cu hârtie groasă la gură."