Dacă noi, la nivel personal sau comun, nu vom învăța să trăim duhovnicește din revelațiile tainice care ne sunt oferite permanent în Liturghie, ci vom rămâne numai la nivelul de trăire sufletesc, însăși Liturghia va fi pentru noi neînțeleasă, în mare parte. Adesea ni se pare că „duhovnicesc” înseamnă o stare sufletească extrem de înaltă, sublimă și apropiată de Dumnezeu. În realitate, din lectura rugăciunilor și din analiza icoanelor sfinților, vedem cu claritate că există o ruptură între aceste două sfere. Există o limită între nivelul sufletesc și un cu totul alt nivel, cel al duhului, unde Dumnezeu lucrează într-un cu totul alt mod. Bineînțeles, tot ceea ce se întâmplă în om se reflectă de asemenea și în sfera să sufletească, și în cea trupească. Ceea ce se întâmplă în duh, nu reprezintă ceva sufletesc, oricât de înalt ar fi, ci este împărtășire de ceva care depășește caracterul creat. Din acest punct de vedere, experiența ascetică, așa cum o înțelege Ortodoxia, comportă un caracter specific. Liturghia ca stăpânire a lui Dumnezeu asupra acestei lumi prin noi trebuie să continue în afara bisericii. Împărtășiți fiind, intrăm în lume îmbrăcați cu puterea lui Hristos, pentru ca să smulgem lumea aceasta din mâinile stăpânitorului acestei lumi, pentru a aduce lumea aceasta în dar și jertfă și prinos lui Hristos; pentru ca lumea aceasta să iasă din categoria timpului și să intre în categoria veșniciei. Liturghia este neterminată. Noi ieșim din biserică cu pace, pentru a continua Taina Liturghiei în afara bisericii, sfințind tot ceea ce constituie lumea noastră și făcând-o parte a Împărăției cerurilor.
