Dumnezeu nu este mare. Cum otrăvește religia totul Besteseller New York Times Cartea de față nu este o lectură facilă. Dimpotrivă, șochează la fiecare pagină, încercând să ne scoată din conformismul călduț în care ne-am instalat și să ne facă să gândim. La fel ca Bertrand Russell în eseul De ce nu sunt creștin (1927), Hitchens încearcă să demonstreze că religia este o invenție umană, un efect al fricii noastre de moarte și de neant. Autorul vânează contradicțiile "cărților sfinte", indiferent ca aparțin creștinismului, islamului sau iudaismului. Hitchens îmbină argumente științifice și citate din marii filosofi cu descrierea unor evenimente sociale și politice sau chiar cu anecdote savuroase. Inteligența argumentației și stilul plin de vervă, chiar virulent pe alocuri, au transformat cartea într-unul dintre „textele canonice“ ale ateismului contemporan. Mai întâi în Londra, apoi în New York și Washington, Hitchens a devenit o personalitate marcantă. El scrie cu strălucire și sensibilitate, dar și cu o furie reală. - The New York Times Stilul lui Hitchens este științific (îi citează pe Dawkins, Shakespeare, George Eliot), dar în același timp ușor de înțeles pentru cititorul obișnuit. Este amuzant, dar și răutăcios, vânează absurditățile "miracolelor“ Bibliei, numindu-i "bufoni“ pe toți cei care nu sunt de acord cu el. - The Associated Press Fragment din volumul "Dumnezeu nu este mare" de Christopher Hitchens: "La mai bine de un secol după ce Joseph Smith a căzut victima violenței și isteriei pe care le-a dezlănțuit, în Statele Unite s-a ridicat o altă voce profetică. Un tânăr păstor de culoare pe nume Dr. Martin Luther King a început să predice ca poporul său - descendenții acelorași sclavi pe care Joseph Smith și celelalte biserici creștine îi îmbrățișaseră cu atâta căldură - ar trebui să fie liber. Este imposibil chiar și pentru un ateu ca mine să citească predicile lui sau să urmărească înregistrările discursurilor sale fără a se lăsa cuprins de acel tip de emoție care poate să producă lacrimi autentice. Scrisoarea din închisoarea Birmingham, răspunsul pe care Dr. King l-a adresat unui grup de clerici albi ce îi cereau să dea dovadă de reținere și de „răbdare" - cu alte cuvinte, să își știe locul -, e un adevărat model de scriere polemică. Învăluit în politețe rece și bunăvoință, stilul său emana totuși convingerea nestrămutată că nedreptatea cruntă a rasismului a ajuns în punctul în care nu mai poate fi tolerată. Impresionantă biografie în trei volume a lui Martin Luther King scrisă de Taylor Branch poartă următoarele titluri: Parting the Waters (Despărțirea apelor), Pillar of Fire (Stâlpul de foc) și At Canaan's Fdge (La marginea Țării Canaanului). Chiar retorica prin care King se adresă celor care îl urmau era menită să evoce povestea pe care aceștia o cunoșteau cel mai bine - cea care începe cu momentul în care Moise s-a înfățișat pentru prima dată Faraonului și i-a zis „Lăsă pe poporul meu să plece". Cuvântare după cuvântare, King a reușit să îi însuflețească pe cei oprimați și să-i facă să se simtă rușinați pe cei care îi oprimau. Treptat, făcuți de ocară, conducătorii religioși ai țării au trecut de partea sa. Rabinul Abraham Heschel a întrebat: „Unde mai auzim astăzi în America o voce precum cea a profeților lui Israel? Martin Luther King e semnul că Dumnezeu nu și-a Întors chipul de la Statele Unite ale Americii". Cea mai tulburătoare, în termenii narațiunii de inspirație mozaică, a fost predica pe care King a ținut-o în ultima seară a vieții sale.”
