#1 Besteseller New York Times
Dumplin' (movie tie-in edition) ediție nouă cu coperta filmului, un film Netflix, avându-i ca protagoniști pe Jennifer Aniston, Danielle MacDonald și Dove Cameron. Coloana sonoră este semnată de Dolly Parton.
Cine nu îndrăznește n-ar trebui nici să spere...
Willowdean Dickson (Will), autoproclamată grăsută și poreclită "Gogoșica" de către mama ei, fosta regină a frumuseții, s-a simțit întotdeauna foarte bine în pielea ei. Crede cu tărie că nu trebuie să-ți câștigi dreptul de a purta un costum de baie. Criteriul este simplu. Ai un corp? Pune pe tine un costum de baie. Cea mai bună prietenă a ei, Ellen, i-a fost mereu alături și totul a mers bine... până când a început să lucreze la Harpy's. Acolo, Will, face cunoștință cu domnul "Școala particulara" Bo, un băiat foarte sexy. Pe Will nu o surprinde faptul că se simte atrasă de Bo, însă este uluită atunci când își dă seama că și el o place. În loc să-și îmbunătățească nivelul de încredere în sine datorită relației cu Bo, Will începe să se simtă din ce în ce mai nesigură. Așadar, încearcă să și-o recapete făcând cel mai îngrozitor lucru pe care și l-ar fi putut imagina: se înscrie la concursul de frumusețe Miss Clover City, alături de alte câteva candidate cu puține șanse de reușită, pentru a arăta lumii că și ea merită să fie acolo, la fel de mult ca oricare altă slăbănoagă. Pe parcursul acestei aventuri, Will reușește să socheze tot orașul, dar poate cel mai mult pe ea însăși. Cu nopți înstelate texane, acadele roșii, melodii de-ale lui Dolly Parton și o eroină de neuitat, Dumplin’ vă va cuceri negreșit.
Fragment din cartea "Dumplin' " de Julie Murphy
"Îl lovesc peste mână. Îmi prinde mâna și nu îi dă drumul. Din radioul din spatele nostru răsună "Creepin' In", acea melodie a lui Norah Jones și Dolly Parton. Și totul în orașul ăsta e cuprins de întuneric, dar pot simți cum privirea lui Bo o întâlnește pe a mea. — Începe, îmi șoptește, și în sfârșit îmi dă drumul la mână. Dau drumul aerului pe care nu știam că îl țineam în piept. — E o ploaie mică de meteoriți, șoptește el. Îmi pare rău că nu e mai impresionant. Sunt încă complet absorbită de tot. Dare îndepărtate de lumină brăzdează cerul, lăsând urme ca o vânătaie. Clatin din cap. — Nu. E prima dată când văd așa ceva. Cred că asta o face suficient de specială, nu-i așa? Ne dăm capul și mai tare pe spate, pentru a vedea mai bine cerul. Trec câteva minute înainte să spună: — Prima ploaie de meteoriți pe care am văzut-o a fost uriașă. Nu voiam să se termine niciodată. — Ei bine, îi răspund. Nu se pot întâmpla astfel de lucruri bune tot timpul. Te-ar transforma într-un răzgâiat. Dă din cap. Și stăm acolo mult timp, de parcă totul ar fi o melodie frumoasă de la radio, pe care nu o putem opri. — Nu te simți că și cum am fi singurii oameni din lume care urmăresc asta? îl întreb, după un timp, aproape speriată că voi distruge acest moment. — Nu știu, vocea lui Bo este un murmur ușor. Mama a murit. Acum cinci ani. Și îmi place să cred că oriunde ar fi, și pe cerul ei sunt ploi de meteoriți. Fiecare cuvânt pe care îl rostește este o bucățică din el și îmi doresc atât de tare să pun cap la cap toate aceste frânturi pe care le am și să-l înțeleg. Aștept un fel de justificare din partea lui, cum că teoria lui e proastă sau să-și ceară scuze pentru că este deprimat. Pentru că asta aș spune eu. Dar nu primesc nicio scuză din partea lui Bo. Și îmi place asta. Îmi place că nu are pentru ce să-și ceară scuze. Vreau să îi spun că îmi pare rău pentru mama lui sau că îmi place să mă gândesc la Lucy în același fel, dar în schimb spun: — Cred că e un cer al naibii de mare și e păcat să nu-l împărtim."
