Ea e o femeie trecută de primă tinerețe. El e un bărbat care a lăsat la rîndul lui în spate anii tinereții, căsătorit, cu copii. La prima vedere, nimic nu anunță dragostea plină de pasiune care îi va lega mai bine de zece ani. La capătul acestor ani însă El o părăsește pe Ea, pentru a se întoarce la soția lui. Aurora Liiceanu analizează relația celor doi, încercînd să explice ce s-a întîmplat cu fiecare. Dacă Ea își spune direct povestea, El este prezent doar prin scrisorile trimise – scrisori lungi, aproape pagini de jurnal –, care dezvăluie ce făcea, ce simțea și ce gîndea cînd era singur sau cu Ea. Autoarea reconstituie astfel lumea lui ca să înțeleagă lumea ei, iar Ea va putea limpezi ceva din multiplele ei euri, în timp ce El va fi folosit, amintit, discutat. Fără să știe. Din cuprins: • Fugind de toamnă, că păsările călătoare ne-am lăsat duși de vînt • Există euri paralele; cînd sîntem noi singuri și noi cu cineva iubit? • Nu toate fetele frumoase știu că sînt frumoase • Gîndurile pot trece pîrleazuri • Timpul și visele • Despre misterul cîrligelor • Ea, cea îndrăgită • Fantasme și duplicitate: El Fragment din volum: “Am uitat de Ea. Sigur că mă va căuta, cândva, când îi va veni dorința de a ne revedea. M-am gândit însă la ea când am citit un roman al lui Yasunari Kawabata, după unii cel mai bun roman al său. Cronicile scrise m-au făcut curioasă să caut să-mi dau seama, să simt de ce este cel mai bun roman al său. Titlul este frumos, se numește „Țara zăpezilor”. Prima dată a fost publicat acum aproape șaptezeci de ani. Dar ce contează? Din toată cartea, ceea ce m-a mișcat a fost descrierea unui obicei legat de țesăturile din țara zăpezilor. Personajul principal al cărții lui Kawabata, Shimamura, povestește că în anotimpul zăpezilor, în acel loc, se torcea firul de cânepă, la vreme de ninsoare, și tot pe omăt se așterneau pânzeturile la albit. Pe timpul zăpezii se torcea firul de cânepă până avea loc albitul. În acel loc, nămeții erau foarte mari și acolo, pe acele meleaguri, se teșea o pânză minunată numită chijimi. Bătrânii și cărțile vechi spuneau că această țesătură albă era zămislită din omăt. Țesăturile se făceau în lunile lungi de iarnă de neobosite mâini de fete, iar când primăvara începea să se ițească, avea loc un târg al acelor pânzeturi. Fetele care le țeseau aveau între paisprezece și douăzeci și unu de ani și se spunea că după această vârstă nu mai reușeau să dea țesăturilor aceeași strălucire și aceeași prospețime care le făceau neasemuite. Fetele visau să ajungă vestite și puneau tot sufletul lor în ceea ce lucrau în acele zile de iarnă. Nimic altceva nu făceau în zilele lungi și troienite, iar după ce terminau țesăturile, acestea se dădeau la albit în zăpadă. În fiecare an țesăturile noi și cele vechi se dădeau la albit. Cânepa albă, întinsă pe zăpadă, devenea „împurpurată de primele raze ale dimineții" și așa atât nămeții, cât și cânepa deveneau de „un trandafiriu aprins" care le făcea să nu se mai deosebească una de alta."
Compară prețurile și alege oferta
Se încarcă ofertele din librării…
