Buimăcitoarele evocări și confesiuni ale Arianei Rosser Macarie (debut la 72 de ani !) sunt scrise percutant și copleșitor, cu mâna de profesionist al labirintului narativ. Nesaț evocativ și jubilație descriptivă. Ironie flegmatic-abrazivă, pitoresc psihologic și precizie casanta. Sensibilitate, sagacitate și cinism. Curaj dezarmant în etalarea cearcănelor propriului destin ("steluta mea, o clonă născută din haos, după un calapod schilod"). O autenticitate bine provocatoare, doldora de sinceritați inconfortabile pentru toată lumea, nu fără autopersiflări caustic-orgolioase și înțelepciuni tardive. "Goana și risipa bezmetică prin paradisul iluziilor".
Falsa resemnare a ridurilor care se contemplă sfidător, de nu chiar triumfător în oglindă ("vitalitate tumultoasa") fie că-i vorba de fetița băiețoasă (poreclită Cațaveică, Zurlă, Colțoasă) cu tata sinucigaș, de fiica imprevizibil-năravașă, sora dominatoare, eleva ca o «sălbăticiune nedomesticita», studenta caministă și traumele maternității, fie că trecem prin iubiri ratate, umilințele soției cu două divorțuri, spectrul otrăvit al soacrei, culisele televiziunii romane în epoca Octavian Paler-Tudor Vornicu, căsătoria cu un englez năucitor și sfertul de veac petrecut cu picanta nonșalanță într-o Anglie privită mucalit, tandru cârcotas, cu ghidușie valahă și mizantropie subtilă.
Iar de-a lungul textuării (tricotării) frizând picarescul (Ariana adora Spania), sumedenie de oameni, stări, peisaje și fapte. Gara, livada, internatul, case de țară și oraș, bunici fabuloși, operații, Țandărei, Aluniș, Techirghiol, strada Berzei și Banu Manta, colegi, vedete sau protectori din radio și eleviziune, plus inevitabila vizită a ofițerului recrutor de la Securitate.
În fine, marea slăbiciune de cititor a autoarei: Mândrie și prejudecată.
De acum, citiți dumneavoastră. - Dan C. Mihăilescu
Fragment din ebook:
Dis-de-dimi-neață am decis: așa, cu brațul în ghips, o să dispar. Până la Sinaia, am mers la vale pe șoseaua pustie, adulmecată de toți câinii din cauza cizmelor din blană de capră. Am poposit la vila lui Enescu de la Cumpătul și mi- am oferit zece zile demeditație, într-o solitudine îmblânzită doar de trosnetul lemnelor din sobă și de întâlnirile cu empatica îngrijitoare. Când am deschis ușa Tehnicii, unde lucra Bonel, și am apărut ca o stă fie, uluirea provocată m-a răcorit. „Am crezut că te au lichidat teroriștii. Te îngropasem deja.“ Cam așa îmbină el proza cu poezia. Răzvan, tot prozaic, încercase să-l liniștească: „Mai că-mea n-a pățit nimic. N-are stofă de victimă!“
Primăvara lui ’90, o perioadă confuză, cu răsturnări zgomotoase de valori, cu politică a la nenea Iancu, cu violență, saltimbanci și naivi, cu frenezie de căpătuială din orice: blugi, ziare, sacoșe de la turci, m-a făcut și mai zeloasă cu promisiunile andrelelor. Peste oraș persistă un frig dușmănos, parcă împingându-i pe români și mai aprig spre ambiții deșucheate. Eu am deschis o nouă expoziție de tricotaje. Zeci de români din exil soseau buluc și luau cu asalt Bucureștiul fie pentru a fi martori ai exaltării generale, fie pentru a-și revedea rudele și prietenii. Veneau și mulți ziariști, câțiva au nimerit și în sala mea de expo ziție. Sporovăiau amical și apoi cumpărau – seduși de prețurile mici. Aflând că am lucrat în televiziune, îmi ofereau cărțile de vizită și- mi cereau mărunte servicii. Iar eu mă repe zeam să le îndeplinesc: și celui din Atlanta sau Malaga, și muzicantului din Haga. Americanul Michael și-a dorit stea gul nostru. După ce i-am decupat celebra gaura, i l-am dăruit. Toți m-au invitat în țara lor. Eu m-aș fi dus și în Patagonia, dar am ales orașul Haga, unde locuia simpatică pereche care făcuse cele mai multe achiziții de la mine.
