Sub forma unor metafore extrem de puternice, precum legea absurdă a orbirii tuturor celor suspectați că ar avea darul deochiului sau construirea, în palimpsest, a Hagiei Sofia peste vechea biserică creștină, Kadare spune povestea unei lumi pline de cruzime, dar și de farmecul specific al tărâmurilor atât de încercate, încât istoria lor pare să țină de ordinul miticului și fantasticului.
Parabole ale condiției umane, cele cinci nuvele istorice din acest volum dezvăluie aceeași scriitură profetică, epică a lui Ismail Kadare, care are în centru ținutul său natal: Albania. Un ținut al unei multitudini de popoare, limbi și religii care încarnează tragedia unei uri legendare.
O lume deopotrivă parfumată, senzuală și de o violență teribilă se descoperă treptat în cele cinci nuvele din acest volum, caracterizat prin tensiune dramatică, atmosfera de basm oriental și erotism difuz. De la imaginea emblematică a Bisericii Sfintei Sofia, a cărei frumusețe îi face pe cuceritorii Constantinopolului să nu o distrugă, până la un vis de sultan furat din palatul acestuia, o lume a cruzimii și superstiției se dezvăluie cititorului. În puternicul Imperiu Otoman, teroarea e cuvântul de ordine, manifestată în toate formele sale – de la violență direct exercitată la variantele sale mai subtile, suspiciunea și nesiguranța, căci hotărârile sultanului sunt întotdeauna imprevizibile și chiar și cel mai aprig torționar se poate converti pe neașteptate în victimă. La granița dintre real și fantastic, nuvelele din Firmanul orb îl confirmă pe Ismail Kadare din cele mai puternice narațiuni ale sale.
Ilustrația copertei: Jules Joseph Lefebvre, Portretul unui otoman (detaliu)
Fragment din ebook:
De afară se auzi galopul unui cal strunit cu greu din goană, apoi zgomotul călărețului sărind din sa și, în cele din urmă, cuvintele lui: Cortul arhitectului Kaur?
Îl cheamă sultanul, acum!
Garda arhitectului intră cu obrazul schimonosit de groază:
— Arhonda, arhitect efendi, te cheamă sultanul.
— Am auzit, răspunse arhitectul și se ridică din pat. Se îmbracă în grabă, își aruncă pe umeri mantaua albă cu semnul arhitectului armatei pe guler și ieși.
Încă de pe drum înțelese de ce- l chemau. Spre cortul sultanului, amplasat pe un maidan întins, alergau, urmați de gărzile lor, demnitarii și comandanții armatei. Odată ajuns acolo, află motivul exact al convocării: trebuia organizată intrarea triumfală în Constantinopol.
Dând din cap, răspunse saluturilor venite din toate părțile. Un asemenea entuziasm nu mai văzuse la nici
o altă festivitate. Părea că s- au trezit cu toții în paradis după un lung coșmar. În fine, sultanul ieși din cortul său. Îi spunea ceva marelui vizir, arătând spre împrejurimi. Era, după cum se pare, chiar el, și nu sosia lui.
După ce traversă strâmtoarea, mulțimea dregătorilor coborî de pe corăbii și se înșiră pe țărmul celălalt, unde așteptau caii. De departe, turla bisericii Sfânta Sofia strălucea în soare Crucea se mai afla încă pe cupolă.
Chipurile demnitarilor erau crispate: oare sultanul chiar avea de gând să intre în clădirea care arbora semnul blestemat?
Arhitectul amorțise. Visul de a pune piciorul în cea mai mare biserică din lume i se părea și acum la fel de imposibil ca nemurirea însăși. Repede, își zise, mai repede. Avea senzația că, dintr- o clipă într- alta, biserica se va nărui sau se va muta departe, înainte ca ei să ajungă acolo.
