Între 1860 și 1910, așadar într-o perioadă care e considerată unanim perioada modernizării țării noastre, o elită intelectuală și profesională construiește în rapoartele sale o altă Românie: România medicilor. Imaginându-și o Românie ideală, după chipul și asemănarea țărilor apusene în care își făcuseră studiile, medicii români din sistemul sanitar descoperă că arhaică lume rurală nu îi primește prea bine, fiindcă își are tămăduitorii săi, care practică o medicină alternativă, ca principiile alimentației științifice și ale igienei moderne se impun cu greu sau aproape deloc din cauza obiceiurilor străvechi. Oricum dramatică, starea medicală a României e înfățișată în culori și mai sumbre de medicii români căzuți în capcana prejudecăților care, de fapt, bântuie la acea vreme și prin țările pe care le considera cu adevărat civilizate. Medicii vorbesc de suferințe endemice, de sifilis, de oftică, de pelagră și de alcoolism ca și cum aceste boli ar duce la pieirea iminentă a națiunii. Mai mult, analizând statisticile recrutării, se înspăimântă de spectrul unei degenerări absolute a poporului român, în timp ce alte etnii, și mai ales evreii, ar fi gata să-i ia locul. O lectură necritică a rapoartelor medicale ar lăsa impresia unei iminente apocalipse demografice. Constantin Bărbulescu, care e și istoric, e și etnolog, e și sociolog, își asumă această dificilă sarcină și discerne, cu instrumentele celor trei discipline, între realitate și reprezentare ideologică, retușand, cu nuanțe mai fine, adevărata Românie a medicilor.
