Eficienta psihoterapiei experientiale la copilul hiperkinetic

Cercetările de psihologie clinică, și în special cele de evaluare a eficacității unui tratament psihoterapeutic, ridică o problemă complexă care se formulează în felul următor: Ce tratament, aplicat de către cine, este mai eficace pentru un anumit pacient, cu anumite probleme, în condiții specifice? Tratamentul unui pacient este unic. Nu putem extrapola același plan de intervenție de la un copil la altul doar pentru că cei doi suferă de același tip de tulburare psihică. Nu vom folosi cu doi copii (sau cu două grupuri de copii) cu aceeași tulburare exact aceleași tehnici, dintr-o schemă terapeutică riguros respectată. Deci scopul cercetării mele nu este de a alcătui un plan terapeutic ideal pentru copiii cu hiperactivitate cu deficit de atenție, riguros structurat, de a preciza o ordine strictă a tehnicilor de intervenție sau, cu alte cuvinte, de a furniza o rețetă pentru tratarea acestei tulburări. Fiecare copil este unic, iar un terapeut eficient trebuie în primul rând să înțeleagă care sunt valorile culturale ale mediului în care trăiește copilul, care sunt evenimentele cele mai importante din viața lui, care sunt persoanele seminficative din viața lui, ce teorii psihologice descriu cel mai bine dezvoltarea personalității și a intelectului. Psihologul clinician american Robert Leve (1993) consideră că nu este suficient ca un psihoterapeut care tratează copii să cunoască bine tehnicile terapeutice și teoriile personalității. El trebuie să îndeplinească următoarele condiții: Să fie un bun cunoscător al bazei teoretice a tuturor tipurilor de tratamente. Să aibă capacitatea de a înțelege baza psihologică a copilului și a familiei lui. Să cunoască înțelesul simptomelor copilului și cum se relaționează acestea cu procesul de diagnostic. Să aibă capacitatea de a înțelege relația dintre diagnostic și tratament. Să înțeleagă asumțiile care stau la baza metodelor particulare de tratament. Hiperactivitatea cu deficit de atenție la copil (ADHD) este cel mai recent termen utilizat pentru a defini o tulburare specifică de dezvoltare atât a copiilor, cât și a adulților, compusă din deficite în susținerea atenției, controlul impulsului și reglarea nivelului de activitate la cerințele situaționale. Această tulburare a cunoscut în ultimul secol etichetări diferite și variate, printre care: reacția hiperkinetică a copilăriei, hiperactivitatea sau sindromul hiperactivității copilului, disfuncția cerebrală minimală și hiperactivitatea cu deficit de atenție. Majoritatea părinților acestor copii se simt singuri, crezând că problemele pe care ei și copiii lor le trăiesc sunt unice. În special mamele cu copii hiperactivi se simt înstrăinate de alți părinți, dezvoltând sentimente de neîncredere în propriile aptitudini parentale și pierzându-și speranța în privința posibilităților de ameliorare a situației. Acești copii, datorită inerentei lor mobilitați, excitabilități, exuberante, nerăbdare și neatenție, pot transforma cea mai obișnuită familie sau clasa într-o situație problemă. Cele mai evidente dificultăți întâmpinate de copiii hiperactivi se manifestă în procesul de adaptare la activitatea școlară, performanțele lor școlare nefiind la nivelul vârstei și capacității lor intelectuale. Autoarea