Eileen

    Sărbătoarea Crăciunului în New England e un motiv de prea puțină bucurie pentru Eileen Dunlop, o tânără modestă și introvertită, prinsă între slujba de secretară la Moorehead, o închisoare pentru băieți, cu ororile sale cotidiene, și rolul de îngrijitoare a tatălui ei alcoolic, într-o casă mizeră. Chinuită de resentimente și de dezgust față de sine, Eileen își petrece zilele mohorâte fantazând să scape din micul orășel de provincie în care se simte captiva. Nopțile și weekendurile le dedică unor furturi mărunte din magazine, urmăririi unui gardian pe nume Randy, pentru care a făcut o mică pasiune perversă, și curățeniei după tatăl ei. Când Rebecca Saint John vine în calitate de consilier psihologic la Moorehead, Eileen este fermecată și se dovedește incapabilă să reziste la ceea ce, la început, pare a fi o prietenie miraculoasă. Afecțiunea ei față de Rebecca o face însă complice la o infracțiune care îi depășește chiar și cele mai violente fantezii.     Teribilă, fascinantă și amuzantă, această memorabilă carte de debut captivează și șochează, aducând în prim-plan una dintre cele mai originale voci noi în literatura contemporană.     „Eileen este un roman remarcabil, întunecat și surprinzător, pe alocuri dezagreabil și uneori hilar. Naratoarea cărții e una dintre cele mai ciudate, mai debusolate și mai jalnice inadaptate pe care le-am întâlnit în ficțiune – și totuși, în felul ei inimitabil, adorabilă. Credeți-mă, n-ați citit niciodată nimic care să se compare cu Eileen.” - Washington Post     Fragment din romanul "Eileen" de Ottessa Moshfegh:     „Nu era ca și cum nu îmi pasă deloc de băieți. Doar că eram tânără și nefericită și nu aveam cum să îi ajut. De fapt, simțeam că eram una dintre ei. Nu eram nici mai rea, nici mai bună. Aveam doar cu șase ani mai mult decât cel mai mare dintre băieții de acolo. Unii dintre ei deja arătau bărbați în toată regula - înalți, subțiri, cu bărbi și mustăți și cu brațe mari și vânjoase, cu voci groase. Majoritatea erau băieți albi care proveneau din familii de muncitori, dar erau ci câțiva băieți de culoare. Aceia îmi plăceau cel mai mult. Simțeam că ei înțelegeau ceva care celorlalți băieți le scapă. Păreau să fie mai relaxați, păreau că respiră puțin mai profund, păreau să poarte măști perfecte, în vreme ce restul băieților tresăreau, se încruntau, se scuipau și se certau ca niște copii, ca niște ștrengari în curtea școlii. De multe ori mă întrebam ce credeau despre mine când mă vedeau stând afară, dincolo de ușă în timpul orelor de vizită, dacă mă observau cumva. Rareori se uitau la mine, niciodată nu-și ridicau spre mine ochii lor molatici, tulburi, în semn de recunoaștere. M gândeam că poate nu mă puteau identifica de la o zi la alta, ca și când rolul meu era jucat de nenumărate tinere femei care arătau la fel. Sau poate că stăteau cu mamele lor în timpul șuitelor, și mă numeau „cățea" și făceau semn cu bărbia atunci când eram cu spatele la ei și mă gândeam la Randy și nu ascultam. Sau poate că spuneau: „Ea e singura pe care o urăsc". Sau poate credeau că sunt nebună. În zilele în care nu dormeam și apăream neîngrijită și mahmura, cu siguranță puteam să trec drept nebună, dându-mi ochii peste cap și scrâșnind din dinți în lumina puternică. În egocentrismul meu copilăresc, îmi imaginam că despre asta vorbeau băieții de cuoare cu mamele lor: despre cât suferă Eileen acum, despre cât de multă nevoie are Eileen de o prietenă, despre cum ar merita Eileen mai mult. Speram să vadă direct prin masca mea, în sufletul meu trist și fierbinte, dar mă îndoiesc că mă vedeau de fapt. Nu aș fi prima care recunoaște că a munci că tânără femeie într-o instituție unde bărbații domină are avantajele sale. Nu vreau să spun cu asta ca poziția mea de la Moorehead îmi dădea un sentiment de putere ca femeie, dar nici nu mă aducea mai aproape de punerea în practică a fanteziilor mele romantice - nimic din aiurelile astea. Dar slujba de la Moorehead îmi oferea informații esențiale despre comportamentul masculin. Uneori, puteam să stau în liniște și să-i observ pe băieți ca pe niște animale de la zoo - cum se mișcau, cum respirau, toate gesturile nuanțate și atitudinile care făceau ca fiecare dintre ei să pară special.”