Ai de multe ori nevoia de a rămâne singur cu tine, să ai timp să vorbești cu tine, să vorbești cu cei dragi care nu mai sunt printre noi, să îți deschizi sufletul către tine, să fii cinstit cu tine, să îți recunoști greșelile, să răspunzi la întrebările la care nu aveai răspuns – fie că nu știai, fie că ai considerat că nu-i momentul s-o faci, fie că vezi azi lucrurile din altă perspectivă. După asta stai și te uiți în gol și, practic, rămâi fără niciun obiectiv. Pe cât de mare era entuziasmul la început de drum, pe atât de mândru ești că l-ai terminat. [...] A fost frumos să visezi, să-ți faci planul, construindu-l în amănunt, bucată cu bucată, cu entuziasm, neliniște, îndoială și certitudini, lupta, transpirație, dureri fizice și sufletești cum n-ai să mai simți poate vreodată. Brusc mă simt cuprins de o bucurie interioară cum nu mi-a fost dat vreodată să trăiesc și încep să-mi curgă lacrimile, să transpir prin toți porii, de parcă tot corpul meu ar plânge. Dar mă simt liniștit și ușurat, ca atunci când eram copilași nu aveam nicio grijă. (Lazăr Nacu)
