Elemente de teologie

Proclos a fost fără îndoială unul dintre cei mai mari filozofi cunoscuți vreodată. Autoritatea sa era dominantă chiar și atunci când trăia. În toate epocile care i-au urmat, acesta a exercitat, atât direct cât și indirect, o influență foarte puternică prin scrierile sale, mai ales prin Elemente de teologie, care erau citite în cele mai multe cercuri, în original sau în traduceri. Liber de Causis, care a fost compilată aproape textual după Elemente de teologie, a fost una dintre cele mai renumite și mai larg răspândite cărți ale Evului Mediu, și sursa a nenumărate concepții ale gânditorilor medievali, atât creștini cât și arabi. A fost atribuită lui Aristotel, fiind cunoscută sub nume diferite, precum Liber de essentia purae bonitatis, De causis causarum, De Intelligentiis, De Esse etc. Noi nu am putea cunoaște cu adevărat filozofia secolului al X-lea, dacă nu am analiza Liber de Causis și Fons Vitae. Renan credea că Liber de Causis stă la originea întregii filozofii scolastice.. Influența lui Proclos nu s-a diminuat nici în timpurile moderne. Hegel, de exemplu, l-a studiat în profunzime, datorându-i acestuia foarte mult. El a dat o atenție specială Elementelor de teologie, după cum se poate vedea din corespondența sa cu Creuzer [editor al operelor lui Proclos] privitoare la text. Poate că cea mai bună pregătire pentru înțelegerea Elementelor o constituie cunoașterea tratatului lui Plotin, Despre cele trei ipostaze primare ale lucrurilor, adică Binele, Intelectul și Sufletul. El demonstrează că Primele Cauze nu pot fi decât acestea trei, care „sunt diferite în esență una de cealaltă. Căci, după Platon, Binele este supra-esențial; Intelectul este o esență indivizibilă și imuabilă; și Sufletul este o esență auto-motrice care subzistă ca mijlocitor între Intelect și natura ce este împărțită în toate corpurile”. Țelul principal urmărit de Proclos în Elemente este de a demonstra și dezvoltă această perspectivă platonică. Cartea „conține două sute unsprezece propoziții, dispuse într-o ordine științifică și susținute de cele mai ferme demonstrații. Acestea încep cu unitatea supra-esențială și înaintează treptat prin toate minunatele succesiuni ale cauzelor divine, încheind cu activitățile mișcătoare prin sine ale sufletului. Aceste [propoziții] poseda întreaga acuratețe a lui Euclid și toată subtilitatea și frumusețea necesare unei cunoașteri a celei mai profunde teologii, și se poate considera că au aceeași relație cu înțelepciunea pitagoreică și platonică cum o au Elementele lui Euclid cu cea mai adâncă geometrie”.