Elias si spioana carturarilor

   Elias este cel mai bun soldat al Academiei militare a Imperiului – și, în secret, cel care își dorește cel mai puțin să se afle acolo. Aflat pe punctul de a dezerta, se vede obligat să participe la o competiție nemiloasă al cărei câștigător va fi desemnat împărat.        Laia face parte din clanul Cărturarilor, înrobit de mulți ani de către Războinici. Când fratele ei este arestat sub acuzația de trădare, Laia ia legătura cu mișcarea de rezistență împotriva asupritorilor, în speranța că îi vor elibera fratele. În schimbul ajutorului, rebelii îi cer să se strecoare în Academie și să spioneze pentru ei.     Când Elias și Laia se întâlnesc, își vor da seama că legătura dintre ei este mult mai puternică decât ar fi crezut vreodată și că soarta Imperiului se află în mâinile lor. Destinele li se încrucișează într-o poveste care se citește cu sufletul la gură, despre curaj, iubire, loialitate și libertate, într-o lume în care totul le este potrivnic.     „M-a dat gata… O carte întunecată, complexă, vie, romantică – așteptați-vă să vă simțiți complet transportati.“ - MTV.com     „Un lucru pot spune cu siguranță: n-o poți lăsa din mână. La un moment dat, pur și simplu n-o mai poți lăsa din mână. Sabaa Tahir este o scriitoare bună, dar mai ales este o povestitoare foarte bună.“ - The Huffington Post     Fragment din romanul "Elias și spioana cărturarilor" de Sabaa Tahir:     “— Sunt aspirantul Elias Veturius de la Blackcliff, am spus eu, coborând vocea și făcând-o la fel de plată ca puntea. Preiau comanda acestei ambarcațiuni.     Bărbatul clipește și analizează imaginea din fața lui: două Măști, una plină de sânge, de parcă ar fi fost torturată, cealaltă practic dezbrăcată, cu o barbă de șapte zile, cu părul zburlit și cu o lucire nebună în ochi.     Dar se vede treaba că negustorul și-a făcut stagiul în armata Războinicilor, pentru că după o clipă dă aprobator din cap.     — Sunt la dispoziția dumitale, lord Veturius.     — Du corabia la docurile din Serra. Acum.     Căpitanul strigă ordine către oamenii lui, cu un bici în mână. În mai puțin de un minut, vasul se îndreaptă spre Serra. Mă uit încruntat la soarele care coboară spre apus, dorindu-mi măcar să încetinească puțin. Nu mi-a răâmas mai mult de jumătate de oră și trebuie să mă descurc prin îmbulzeala din port și să urc la Blackcliff.     Timpul e scurt. Prea scurt.     Helene geme și o las ușor pe punte. În ciuda brizei răcoroase de pe râu, transpiră abundent și are pielea palidă ca ceara. Deschide o clipă ochii.     — Așa de rău arăt? mă întreabă ea după ce-mi vede expresia de pe chip.     — De fapt, arăți mai bine ca de obicei. Stilul mumă-pădurii ți se potrivește.     Zâmbește. E un zâmbet neobișnuit, dulce, dar car dispare imediat.     — Elias, nu mă poți lăsa să mor. Dacă mor, atunci tu...     — Nu vorbi, Hel. Odihnește-te.     — Nu se poate să mor. Profetul a spus că dacă trăiesc, atunci...     — Sssst...     Pleoapele ei se zbat și se închid. Mă uit nerăbdător la portul din Serra, aflat la aproape un kilometru distanță plin de marinari, de soldați, de cai și de căruțe. Aș vrea să zoresc corabia, dar sclavii deja vâslesc frenetic, cu biciul căpitanului pe spinare.     Înainte ca vasul să acosteze, căpitanul coboară pasarela, strigă după un legionar aflat prin preajmă și îi rechiziționează imediat calul. De data asta sunt recunoscător pentru seriozitatea disciplinei Războinicilor.     — Mult noroc, lord Veturius! îmi urează căpitanul.”