Elizabeth a disparut

      Roman de suspans și psihologic sofisticat și, în același timp, meditație sfâșietor de onestă asupra memoriei, identității și îmbătrânirii, „Elizabeth a dispărut” spune povestea lui Maud, o femeie în vârstă care se lupta cu ravagiile demenței șenile și care începe o căutare disperată pentru a-și găsi cea mai bună prietenă, Elizabeth, despre care crede că a dispărut.     Nimeni nu o crede însă pe Maud – nici fiica ei, Helen, nici îngrijitoarele ei, nici poliția, nici, mai ales, temperamentalul fiu al lui Elizabeth, Peter. Înarmată cu notițe scrise de mâna pe care și le lasă singură și cu un sentiment copleșitor ca Elizabeth are nevoie de ajutorul ei, Maud este hotărâtă să descopere adevărul și să-și salveze prietena iubită.      Dar indiciile pe care le descoperă par să o conducă tot mai departe în propriu-i trecut, la o altă dispariție rămasă nerezolvată – cea a surorii ei, Sukey, survenită la scurt timp după al Doilea Război Mondial.      În timp ce amintirile vii ale tragediei care a avut loc cu mai mult de cincizeci de ani în urmă o copleșesc, Maud găsește o nouă motivație în căutarea ei. Ar putea misterul dispariției lui Sukey să fie cheia pentru a o găsi pe Elizabeth?       Fragment din roman:       „Este întuneric aici, dar undeva jos pe cer licărește o lumină cenușie - în curând se va face ziuă, iar eu trebuie să isprăvesc asta. Burnița mi se agăță de păr, de brațe, de coapse. Mă face să tremur, dar, din fericire, nu afectează solul. Mormanul de pământ nu se clintește. Trebuie să mă aplec de-a binelea pentru a săpa. O inspirație lungă, aerul pătrunzându-mi adânc în plămâni, mă face să simt gustul aspru și umed al pământului răscolit. Genunchii mi se mișcă afundați în solul ud, iar materialul pantalonilor atrage încet umezeala spre partea de sus a picioarelor mele. Pământul mi s-a lipit de mâini și mi-a intrat atât de tare sub unghii, încât mă doare. Undeva, undeva este ascunsă cealaltă jumătate a pudrierei. În fața mea se afla o groapă, o groapă pe care eu am săpat-o în mijlocul covorului verde al grădinii. Și brusc, nu-mi mai dau seama ce fac aici, ce anume caut. Preț de o clipă sunt prea speriată pentru a mă mișca, neștiind ce aș putea face în continuare. Ar putea fi orice - aș putea să rup florile din răzoarele lor sau să tai copacii, să-mi umplu gura cu frunze sau să mă îngrop pentru ca Helen să sape din nou.     Panica începe să mi se răspândească din stomac, iar omoplații îmi tremură. Frigul mi-a cuprins încheieturile, care mă dor din cauza asta. Încet, îmi curat de pe mâini cât pământ pot, ștergându-le de covorul verde, de covorul grădinii, nu de mușchi, care-i altceva, și mă ridic în picioare cu o mișcare sigură. Dar tot simt că trebuie să sap, să caut ceva în pământ. Dar ce-ar putea fi aici, în grădina mea? Poate ceva ce am plantat. Oare am pus ceva aici? Și am uitat?”