Noua lucrare a filosofului Ciprian Vâlcan nu se prezintă cititorului nici sub o formă inedită, nici cu un conținut strict determinabil, ci cu un set nou de teme mai mult sau mai puțin actuale din sfera culturală, pe marginea cărora autorul tese un discurs foarte elegant, păstrându-și amprenta originală prin sarcasmul neașteptat de proaspăt și de bine temperat, dar și prin dezinvoltura cu care manipulează obiectele intelectului, obținând cu o reconfortantă ușurință formule originale și perspective noi acolo unde eruditul clasic simte imediat impulsul de a concedia orice tentativă de abordare, chiar după simpla anunțare a subiectului.
Autorul ocolește cu grație formele clasice – cum ar fi sinecdoca și chiasmul –, permițându-și-le doar acolo unde simte nevoia unui contrapunct odihnitor. Nu întâmplător cititorul va fi tentat să facă asocieri cu un discurs muzical, căci eseurile și reflecțiile din Elogiul bâlbâielii păstrează în permanență rezonanță proteică a unor construcții muzicale și ritmul ludic al secvențelor de lungimi moderate.
