Cartea Elogiul vanitatii PDF

Omul care, privind în străfundul sufletului, aspiră sincer să afle ceva riscă să descopere despre sine adevăruri nu foarte măgulitoare. Teama de a face asemenea descoperiri conduce, cum era și de așteptat, la ideea imposibilității cunoașterii de sine. Această idee ne convine: preferam să ne odihnim capul în întunericul călduț al nisipului, decât să ne vedem, la lumina zilei, mutra de struț. Cunoașterea de sine riscă să devină o insultă la adresa amorului propriu, deși ea rămâne, nu mai puțin, o năzuință trufașă. Un ideal ce așează Adevărul mai presus de Bine și de bunele intenții cu care e pavat drumul spre iad. Un ideal ce așează, de asemenea, Adevărul mai presus de Frumos adică de simbolul (cum s-a spus) al binelui moral și, chiar în mai mare măsură, al lumii aparențelor. - Andrei Vieru Carte recomandată de Radu Paraschivescu în cadrul proiectului Libris, "Oameni și cărți". Fragment din carte: "O întâlnire între vanitate și orgoliu Mstislav Rostropovici s-a arătat totdeauna de o vanitate exemplară, care de altfel nu numai că nu l-a împiedicat niciodată să cânte minunat la violoncel, ci dimpotrivă dat i-a aripi. După numai o săptămână în care presa se întâmplă să nu-l pomenească, Rostropovici intră în panică. Cine știe asta e în măsură să-și explice cu ușurință atât escapada sa la zidul Berlinului (sau mai degrabă la camerele de televiziune instalate prin preajmă pentru a-i transmite în direct căderea), cât și călătoria acestui suflet hoinar la Moscova și Petersburg în timpul puciului sovietic din 1991. Dar nu despre asta e vorba. Îmi amintesc că tatăl meu, care-l știa din tinerețe, îi trimisese primul său concert pentru violoncel și orchestra, pentru care tocmai primise un premiu. Rostropovici i-a cerut să-i scrie un concert dedicat lui. În fața unei asemenea vanități, taică-meu, orgolios și-a zis că nu-i mai scrie nimic. Și-a încredințat ulterior lucrările concertante pentru violoncel Nataliei Gutman. În timp ce Rostropovici, credincios principiilor sale, a cântat doar după partituri garnisite cu dedicații speciale. Mozart și Salieri „Succesul presupune întotdeauna o neînțelegere." Și, fiindcă tot vorbesc despre succes și geloziile pe care le stârnește, dar și despre neînțelegerile pe care se bazează, nu pot ocoli cazul Mozart și Salieri, Salieri fiind, în conștiința europeană, personificarea arhetipului invidiei. Se consideră uneori, nu fără motiv, ca Mozart și Pușkin țin de același tip de geniu — genii ce ating Absolutul cu ușurință și chiar nepăsare, genii ale căror fulgurații te fac să întrezărești licăriri de dincolo de mormânt. Niciodați un creator n-a avut un atât de adânc sentiment al zădărniciei. Niciodată un geniu n-a părut că a atins perfecțiunea cu atâta iscusință și cu atâta simplitate: o perfecțiune venită parcă dintr-o altă lume. Geniu „prin har divin", Mozart va fi fost otrăvit, în această scurtă tragedie, de cel ce întruchipează invidia tuturor. Că moartea lui poate căpăta o dimensiune tragică, e ușor de imaginat. Pe de altă parte, s-o spunem fără ocolișuri, contează prea puțin dacă Șalieri-personajul istoric l-a omorât sau nu pe Mozart. Presupunând că ar fi fost un asasin, muzica să rămâne oricum ceea ce și este: o muzică bună, care nu are nici o nevoie să fie promovată și susținută, întrucât se susține și singură, chiar dacă până la sublim mai e cale lungă. "