Emma

„Jane Austen avea cel mai minunat dar din câte am întâlnit în a descrie implicațiile, sentimentele și caracterele din viață obișnuită. Rafinamentul cu care transformă personajele și situațiile din banale în interesante, tusa de veridic pe care o imprimă descrierilor și sentimentelor sunt lucruri la care eu nu pot decât să aspir.” – SIR WALTER SCOTT „Domnișoara Austen a înțeles perfect dimensiunea măruntă a vieții... A fost o mare creatoare, egală – în mica ei sferă – cu Shakespeare…” – ALFRED TENNYSON „…cea mai înzestrată artistă dintre femei, scriitoarea ale cărei cărți sunt nemuritoare…” – VIRGINIA WOOLF „Mai mult decât un roman de dragoste și/sau căsătorie – deși atât una, cât și cealaltă sunt subiectele predilecte ale lui Jane Austen –, Emma este romanul unei «ucenicii», al unei modelări de sine treptate, prin recunoașterea personalității și năzuințelor celorlalți.” – ECATERINA ION JANE AUSTEN s-a născut pe data de 16 decembrie 1775 în localitatea Steventon din comitatul englez Hampshire. Încercările sale literare timpurii s-au lovit de neîncrederea editorilor, ea reușind să-și publice primul roman, Rațiune și simțire, abia în 1811, după opt ani de când spera zadarnic ca o altă lucrare, Northanger Abbey, să vadă lumina tiparului. Mândrie și prejudecată (1813) îi aduce consacrarea ca scriitoare, iar Mansfield Park (1814) și, mai ales, Emma (1815), consolidează prestigiul de care se bucură. Succesul comercial avea să vină mult mai târziu, fiecare ediție a romanului constituind un eveniment notabil. La vârsta de doar 42 de ani și jumătate, Jane Austen părăsea această lume. Alte două romane, Persuasion și mult-amânatul Northanger Abbey, aveau să apară doar postum, la sfârșitul anului 1817. Fragment din volumul "Emma" de Jane Austen:   "Domnul Knightley putea să se certe cu Emma, dar Emma nu se putea certa cu ea însăși. Fusese atât de supărat, încât trecu destulă vreme până când să facă o nouă vizită la Hartfield. Și când, în fine, se văzură din nou, privirile lui severe arătau că nu o iertase încă, îi părea rău, dar nu putea să se căiască. Dimpotrivă, planurile și acțiunile ei își găseau o justificare din ce în ce mai serioasă și părerea ei fu confirmată de tâmplările din zilele care urmară. Tabloul, cu o ramă elegantă, sosi la Hartfield în bună stare, de îndată ce domnul Elton se întoarse de la Londra și, după ce îl atârnară deasupra căminului, el se ridică să-l privească și își suspină admirația în jumătăți de frază, exact așa cum se cuvine. Cât despre sentimentele lui Harriet, ele se canalizau în mod vizibil către o afecțiune puternică și statornică, în măsura în care tinerețea și firea ei îi îngăduiau așa ceva. Curând, Emma avu marea mulțumire să nu mai audă numele domnului Martin decât în comparațiile cu domnul Elton, care erau, bineînțeles, mult în favoarea celui de-al doilea. Dorințele ei de a o cultiva pe Harriet, prin lectura intensă și conversație, nu duseseră încă mai departe de primele capitole și intenția de a continua a doua zi. Era mult mai ușor să trăncănească decât să studieze, mult mai plăcut să-și lase irnaginația să zburde gândind la soarta lui Harriet decât să-i lărgească feței orizontul și puterea de înțelegere cu lucruri serioase. Singura preocupare literară a lui Harriet, singura rezervă intelectuală pe care și-o făcea pentru amurgul vieții era să colecționeze și să transcrie toate ghicitorile, de orice fel, într-un caiet cu scoarțe groase, făcut de prietena ei, și împodobit cu monograme și simboluri. În această epocă de înflorire a literaturii, asemenea colecții de mari proporții se întâlnesc foarte des. Domnișoara Nash, directoare de școală la doamna Goddard, scrisese cel puțin trei sute, și Harriet, care auzise prima dată despre asta de la ea, spera, cu ajutoul domnișoarei Woodhouse, să facă o colecție și mai mare. Emma o ajută cu imaginația, memoria și gustul ei, și cum Harriet scria foarte frumos, era probabil ca albumul să fie dintre cele mai reușite, atât în cea ce privește forma, cât și cantitatea.”