Cartea Escrocii galeriilor de arta PDF

    Philip Hook este director al departamentului de Artă Modernă și Impresionism la Sotheby’s din Londra. A lucrat în departamentul de Pictură a secolului al XIX-lea de la Christie’s. De patruzeci de ani participă cu regularitate la faimoasa emisiune BBC Antiques Roadshow.     Inițiați și fraieri, spioni și anarhiști, erudiți, aristocrați și connaisseuri, lăcomie și generozitate, glorie și confidențialitate, geniu și multă artă. Mai exact, arta comerțului cu arta.       Cea dintâi istorie a dealerilor de artă, aceste extraordinare și discrete personaje care și-au construit profesia în jurul unui singur talent: acela de a identifica precis calitățile inefabile, dar infinit de valoroase, care caracterizează capodoperele – și de a găsi clienți pentru care aceste calități sunt irezistibile. Duveen, cel care i-a adus pe vechii maeștri în America;  Paul Durand-Ruel, apărătorul impresioniștilor; Daniel-Henry Kahnweiler, marele preot al Cubismului; Leo Castelli, dealer și moașa pentru Expresionismul abstract și Pop Art; Peter Wilson, charismaticul președinte al Casei Sotheby’s, care a transformat licitațiile în spectacol de teatru.     Povestea lui Philip Hook ne poartă de la începuturile acestei meserii – la Antwerpen, unde picturile erau vândute la cântar – până la splendoarea galeriilor contemporane din New York, Londra sau Paris.       „O paradă de șarlatani, escroci și vizionari  în această istorie vie a celor două mii de ani de comerț cu artă… Hook scrie cu onestitate și detașare… și aproape niciunul dintre personajele lui nu scapă cu fața curată…“ - ROBERT EUSTACE, Saturday Telegraph     Fragment din volumul "Escrocii galeriilor de artă" de Philip Hook:       „Wildensteinii au rămas altruist-netransparenți în privința propriei lor istorii și funcționari. Nu sunt de acord să se facă publice informațiile inutile. După părerea lor, lumea artelor trebuie să se concentreze asupra unor lucruri mai importante. Ceea ce se cunoaște în general este că afacerea a fost întemeiată, după Războiul franco-prusac, de Nathan Wildenstein, care a venit la Paris din Alsacia natală și a deschis o galerie de artă. Perioada lui de specializare preferată, pentru care a contribuit la dezvoltarea unei piețe înfloritoare, a fost secolul al XVIII-lea francez. Sau, după cum spunea mai târziu Daniel Wildenstein, ferindu-se de orice falsă modestie: „Watteau, Boucher și Fragonard au trebuit să aștepte recunoașterea deplină a valorii lor mai bine de un secol, până la apariția bunicului meu."     Galeria a prosperat și afacerea s-a extins la New York și mai târziu la Londra (o filială a stat deschisă câțiva ani tumultuoși până și la Buenos Aires). Lui Nathan i s-a alăturat apoi în afaceri fiul său, Georges. S-a extins și gama de produse, cuprinzând capodopere ale Renașterii — și, esențial, impresioniști și arta modernă. La rândul lui, Georges și-a consacrat poziția de autoritate incontestabilă: el a elaborat, în calitate de istoric al artelor, ediții definitive de catalogues raisones pentru majoritatea artiștilor moderni și a adunat legendara biblioteca de artă. Peste toate astea, a intrat în funcțiune bază de informații Wildenstein, o arhivă de date secrete meticulos culese, cuprinzând locul în care se aflau cele mai râvnite tablouri din lume. În al Doilea Război Mondial firma a avut de trecut peste un mic obstacol — o neînțelegere care a dus la regretabila afirmație că Wildenstein ar fi încheiat afaceri cu naziștii dar criza a trecut și, sub conducerea lui Daniel, fiul lui Georges, afacerea a urcat în anii postbelici noi trepte ale puterii.     Obscuritatea oficială care înconjoară această istorie a fost risipită puțin de o carte fascinantă, Marchands d'Art, publicată în 1999, unde Daniel Wildenstein și-a îngăduit să relateze unele amintiri personale din comerțul cu arta și cu acest prilej a pus lucrurile la punct în privința businessului familiei sale. Aceste memorii extrem de incitante pun dinastia Wildenstein, până atunci sinonimă cu succesul rapace, într-o lumină neașteptat de altruistă. Din câte se pare, câștigul de bani nu a fost cu adevărat scopul principal al afacerii: nu, ci doar un efect secundar fericit al misiunii lor științifice de redescoperire spre folosul norocoșilor lor clienți a atracțiilor secolului al XVIII-lea francez; de furnizare a mării arte renascentiste din Italia, unde se irosea, marilor moguli ai businessului american, care își exprimau aprecierea așa cum știau ei mai bine, prin carnetul de cecuri; și de instaurare a unui monopol asupra cunoașterii specializate a unui mare număr de pictori impresioniști de marcă (și costisitori).”