Eseuri despre politica memoriei. Accente și recalibrări aniversare
Odată ce acceptăm că marcajele simbolice dominante ale unui mediu social îi influențează cumva evoluția, se cuvine să nu mai subscriem unei ierarhii a simbolurilor istorice situată în contradicție cu ierarhia preferințelor și a valorilor din ziua de azi. Însă armonizarea dintre preferințe și simboluri nu are cum să fie decât o operațiune complicată și de durată. Ea nu poate fi obținută prin intervenția vreunei comisii însărcinate cu condamnarea extremismelor de stânga sau de dreapta, și nici nu își poate găsi rezoluția prin interdicții legate de afișarea unor busturi sau de botezarea unor străzi. Se știe, într-adevăr, că trecutul poate furniza vectori de orientare pentru prezent doar atunci când este interogat în lumina întrebărilor acute ale prezentului, dar nu și din unghiul prejudecăților și al reflexelor sale de gândire. Afirmația se verifică foarte bine în orizontul României de după comunism. Pe cât a fost de stăruitor efortul ei de a-și căuta repere în tabloul formelor sociale și în peisajul culturii naționale a epocii anterioare experimentului demarat în 1944-1948, pe atât a fost de dificil de construit în acest fel o ierarhie simbolică aptă să ne servească în mod autentic nevoia de orientare, eliberându-ne, adică, de erorile de perspectivă în loc să le consolideze. Confuzia persistă, iar cartea Eseuri despre politica memoriei o contracarează prin invitația la reflecție mai adâncită asupra subiectului. Pornind de la premisa că, îndeobște, aniversările au neplăcuta caracteristică de a predispune la îngustarea perspectivei, la ștergerea nuanțelor și la obliterarea ambivalențelor, ea își propune să lărgească perspectiva în jurul faptelor rememorate, deslușind nuanțe și stimulând efortul de a degaja, în marginea istoriei românești, ambivalențele factorilor dominanți ai ordinii sociale globale.
