Eseuri eretice despre filosofia istoriei

Eseurile eretice oferă o perspectivă fenomenologică de sorginte heideggeriană asupra istoriei Europei, începând, într-o măsură oarecum cronologică, cu vechea Mesopotamie și ajungând până în perioada europeană modernă. Din punctul de vedere al lui Patocka, natura este un construct străin, iar istoria, care a început ca o căutare a unui sens superior, sfârșește prin a fi un element de consum ce se autoperpetuează. Patocka explică modul în care Europa s-a îndepărtat de moștenirea sa greacă pentru a căuta mai curând puterea decât adevărul, fărămițându-se în subdiviziuni etnice, și apoi felul în care Iluminismul a deplasat Europa de la o orientare etică la una materială. „Ce reprezintă istoria în cadrul fenomenologiei? Fenomenologia este știința despre structura nu atât a existentului, cât a modului în care se manifestă existentul și de ce se manifestă așa cum ni se manifestă. Istoria nu poate fi nimic altceva decât scheletul indispensabil al acestei manifestări, al manifestării existentului. Această manifestare poate fi desăvârșită numai prin apariția, prin dezvăluirea naturii sale proprii − aceasta este filozofia, dar nu o filozofie anume, ci filozofia ca proces.” - Jan Patocka Fragment din cartea "Eseuri eretice despre filosofia istoriei" de Patocka Conceptul de valoare este important în contextul nostru printr-o anumită latură a sa — cea care se prezintă ca ceva de sine stătător, ca un existent pozitiv, care este ceea ce este în toate împrejurările. Ideile de frumos și de bine la Platon sunt ceea ce „face" ca orice existent să fie frumos și bun în măsura în care participă la ideea de bun sau frumos. Existențele pot fi problematice, dar ideile niciodată. Conținutul de sens al existentului este astfel garantat, chiar dacă uneori poate suferi o devalorizare. Conținutul de sens al existentului este intact atât timp cât valorile înseși rămân neproblematice, indiferent că sunt înțelese ca la Platon, că ceea ce conferă sens existentului, sau că în teologia neoplatonică creștină unde derivă din perfecțiunea lui Dumnezeu Creatorul. În măsura în care valoarea este înțeleasă ca sursa obiectivă a conținutului de sens, iar ideea sau Dumnezeu că ceea ce conferă sens lucrurilor, actelor omului și evenimentelor, avem posibilitatea să explicăm experiențele referitoare la pierderea sensului că defecțiuni nu ale celui care conferă sens, ci ale celui căruia îi este conferit. Este un avantaj care funcționează ca un dig împotriva nihilismului sensului. Există însă și un punct slab, și anume necesitatea de a recurge la concepte metafizice, în timp ce sensul și pierderea lui sunt fenomene care țin de experiența concretă. Recursul la metafizică înseamnă să considerăm sensul drept ceva dat și să renunțăm pentru totdeauna la între barea cum a apărut el (nu din punct de vedere temporal-empiric ci structural-filosofic).