Inspectorul Victor Stamate și adjunctul său, Petrus, se întorc să-l caute pe Tați, cum au promis la sfârșitul romanului Săptămâna nebună. Din nou pătrundem în lumea interlopă (furturi, droguri, trafic de carne vie), întâlnim răufăcători și traficanți de toate calibrele, începători naivi care cad ușor în plasa poliției și infractori cu state vechi, căliți în ticăloșii, cu relații la cel mai înalt nivel în lumea poliției și în lumea politică. Nimic nu este ce pare la prima vedere. Cum să-l găsești într-o asemenea lume pe capul tuturor – Tați? Un autor care se preface că scrie romane polițiste, dar, de fapt, autoreferențial cât încape, tot ce ne-a dat înainte rezultă a fi fost pași ca să-i arate bietului cititor că se joacă cu el. Și-a strâns acum la un loc personajele, devenite vechi prieteni sau dușmani, ca să ne arate, în sfârșit, că n-a fost și nu e nimic polițist în ce ne-a oferit și ne oferă. Doar generare de texte, doar ceva stropi de puroi ce sar, întâmplător sau voit, peste noi, doar ceva fire-piste spre lumea despre care scriitorele – unul Turlea – pare a ști tot, dar, cinic – ca Tați – sau neputincios – că polițiștii – ne dă câte ceva cu pipeta, să nu ne sufocăm dintr-o dată. Într-un cuvânt, un nou, fals, roman polițist, pe care-l citim însă pe nerăsuflate. - Jana Balacciu Matei Lucrul cel mai important și care îl distinge pe autor de mulți, prea mulți colegi ai săi este plăcerea – vizibilă – de a scrie proză. La antipodul scriitorilor narcisiști și nombriliști pentru care cititorul contează puțin sau deloc, Stelian Turlea se pune în locul nostru și-și dă sieși, ca autor, următoarea miză: să nu îndrăznească, fie și pe o singură pagină, să plictisească. - Daniel Cristea-Enache
