"Eu o să vorbește drăguț cândva" este împărțită în două părți. Prima conține treisprezece eseuri în care autorul vorbește despre copilăria petrecută în suburbiile din Raleigh, Carolina de Nord, despre familie și despre diverse slujbe pe care le-a avut în New York, una mai bizară decât cealaltă. Sedaris povestește, de exemplu, despre Paul – fratele său cu o gură spurcată, dar cu o inimă mare –, despre Amy – sora sa cu o pasiune care, spune autorul, a degenerat de-a lungul timpului în ceva ce aducea foarte bine cu o tulburare de identitate – sau despre tatăl lor, Lou Sedaris, un inginer cu o minte sclipitoare, dar cu care niciunul dintre cei șase copii nu pare să aibă vreun interes comun. În cea de-a doua parte, intitulată Deux, Sedaris scrie despre mutarea în Franța împreună cu partenerul său Hugh, despre tentativele de a învăța franceza, dar și despre modul în care ajunsese să vorbească această limbă, „unul deloc complicat, care presupune să zbieri în engleză din toți rărunchii, la fel cum ai zbiera la o persoană surdă sau la un câine pe care credeai că-l dresasei să nu se mai urce pe canapea”. Fragment din roman: „Începusem deja să trec prin mici schimbări existențiale și, nu după mult timp, mi-am pierdut răbdarea cu posesorii de cărți. Ceea ce odată mi se păruse o preocupare demnă de toată lauda, acum nu mai era decât o chestie de fațadă, grea și neplăcută. Așa se face că am descoperit că agream mai mult colecționării de animale împăiate, chiar dacă discuțiile cu ei nu erau la fel de interesante. Cutiile de discuri m-au făcut să-mi doresc să fie interzise prin lege sau măcar să fie restricționate la cinci bucăți de persoană și ajunsesem să-i disprețuiesc pe cei care își împachetau chiar și sticlele goale de șampon doar pentru a le sorta și pentru a le arunca pe cele inutile odată instalați în noul apartament. Când dădeam peste un apartament plin de cutii, mă prefăceam că sunt o furnică care trebuia să ducă firimiturile dintr-un sandvici în mușuroiul său. Nu avea sens să fac o estimare a drumurilor de care ar fi fost nevoie pentru a le căra pe toate, pentru că acest gând nu făcea decât să mă extenueze în avans. Preferăm să car cutie după cutie până când îmi venea rândul la supravegheatul camionului. Odată ce ajungeam la noua clădire, o luăm de la capăt, sperând să aibă lift. Într-un miros infernal de vopsea, clienții stăteau în noile lor apartamente și erau pe punctul de a începe să-și pună ordine în noile lor vieți. „Canapeaua merge acolo - nu, mai bine aici. Ce părere aveți?" Schizofrenicul dădea cele mai tari sfaturi în materie de amenajări interioare, dar nici Richie nu stătea prea rău la acest capitol. După ce ne terminăm treaba, stăteam pe stradă și beam bere sau Gătorade cu un gust infect. Discutăm despre bacșișul pe care tocmai îl primiserăm și despre dezavantajele de a locui în acest cartier. Am fost cu toții de acord că era mai bine să stai pe Avenue D, într-un studio cât un coșciug, decât în buricul târgului.”
