Eu si timpul

Dar cine sunt băieții aceștia?“ se întrebă cineva uluit, într-un film cu Robert Redford și PaulNewman. Într-o altă formă, eu îmi consumasem de mult o astfel de mirare, pela începutul anilor ’60, când, într-o zi, mi-a fost dat să aud un glas neobișnuit urechilor noastre, dedate la trilulilurile muzicii ușoare a epocii. Era o voce gravă, răscolitoare, care te soma, parcă, să nu mai stai, să alergi către Chemarea mării. Nu mică mi-a fost uimirea când am descoperit că posesoarea era o liceană, mai mică decât noi, studenți pe acea vreme. Oricum, aparțineam aceleiași generații. Prilej de mândrie, pentru că, alături de câteva filme, de Cinematecă, de poeții șaizeciști,Margăreta Pâslaru, cu harul ei, ne-a conectat la suflul minunaților ani ’6o ai Europei, de care nu ne mai simțeam atât de departe. Am avut privilegiul de a-i urmări în timp evoluția, tenacitatea, pasiunea și inteligența cu care și-a construit o carieră cum nu sunt multe în spațiul nostru. Dar ce spun eu „și-a construit“... Ea și-a îngrijit-o precum pălmașii, trudind zi de zi, sădind, explorând, apropiindu-se de limite, tatonându-le doar pentru a le învinge, ferindu-și viața de urâtele atingeri ale privirilor joase. Poate de aceea cântecele ei transmit, dincolo de toate, și fiorul unei experiențe a curățeniei sufle­tești, trecute prin bucurie, seninătate, generozitate, dar și prin încercări, neliniști, temeri, luări de la capăt. Mereu și mereu. Cartea de față închide în paginile ei o carieră și o viață care nu s-au concurat niciodată. S-au împăcat de la bun început. Secretul aparține numai și numai artistei. - Magda Mihăilescu Fragment din volumul “Eu și Timpul” de Margareta Pâslaru: Ajută-ne, Doamne! La spital m-au lăsat să intru în sala pregătitoare pentru operație. (…) Ne-am ținut de mână tăcuți până l-au luat, apoi am privit rotilele patului mobil cotind la sfârșitul coridorului. Ghemuită pe scaunul din sala de așteptare, am închis ochii și m-am rugat cu toată ființa. Sentimente murmurate, înșiruiri disperate, întrebări furioase, promisiuni către Cel de Sus, așa cum numai în copilărie mă rugăm, cu ardoarea inocenței. Tot încercam să-mi imaginez operația și rezultatul ei. „Nu poate fi decât mai bine, nu? Trebuie să ne bucurăm de Măriuca, mai avem atâtea de făcut.“ Zumzăitul celorlalți din încăpere avea un efect anestezic, pluteam între vis și realitate, dar ambele deveniseră un coșmar. Ca într-un film, viața mi se derula în clipuri, pe sub pleoape. De la prima noastră întâlnire pe bulevardul Dacia în București, plimbările nocturne cu barca, sărutul, marea iubire, căsătoria secretă, întâlnirea cu socrii, acceptarea în nouă familie, și până la instalarea în Calea Victoriei nr. 100. Involuntar, pe sărite, îmi apăreau cortegii mortuare, bunicii buni și cei răi, părinții mei duși în ceruri divorțați, viața nomadă; ambiție, chemare, pasiune, debut în muzică, teatru, folclor, film, compoziții și texte, glorie, suspendări, arhitecții Ghițulescu, părinți spirituali, aprecieri, antipatii, popularitate, cenzura, premii, turnee, multă muncă, fără viza de ieșire, perseverență, nașterea Mariucai, triumf, critici, victorii, persecuții, securiști, zborul peste ocean, adaptarea, progresul, prosperitatea familiei, evoluție, prima noastră casă, mașterele Mariucăi, galeriile de artă, voluntariatul, noi compoziții, înregistrări cu Adrian, prima vizită în țară, orfelinate, primul CD Electrecord, UNICEF, Crucea Roșie, turneul „40 de ani de la debut“ în Canada și SUA, Internet, Ziua Internațională a Copilului în SUA , reușită, din nou în televiziune, producător, afirmare, aprecieri, împliniri pe alt continent.