Înapoi la incantație! Poetul Ioan Negru știe calea, ca nimeni altul. El umbla singur, cu luna-n băt, cântând din frunza buzelor sale o murmurare ca aceea, de zici că-i de pe alt tărâm, greu de înțeles până nu te apropii, ușor mai apoi. Poemele sale, 33 la număr, merg pe sârmă cu ochii închiși, sprijinindu-se fiecare pe sine și pentru pasul său, fără să știe că-s imponderabile. Dar ce sunt, de fapt, aceste poeme? Nimic alta decât chipurile dragostei, săpate în verb, adânc, să rămână, ca într-o fugă a unui componist înconjurat de sirene, ca într-o zodie a Balanței. În intersecția dintre El și Ea regăsim centrul orfic al poeziei. De un dor androgin suferă poetul, pentru că e singur în arenă și declamă rolul amândurora: Eu ziceam că sunt chemarea care mă naște Tu ziceam că ești primul țipăt care naște timpul cel veșnic și lumea... Lui îi stă bine cu ceea ce face: el caută ouă de pescăruși în cala corăbiei sale. Când se îndepărtează prea mult de cuvinte, ele tac. Pe un blazon al efemerității a toate! (Marcel Mureșeanu)
