Recunosc de la bun început că a scrie un studiu despre opera unuia din cei mai mari dramaturgi ai secolului XX, când totul pare aproape spus, nu mai constituie un mare act de bravură culturală. S‑au scris până acum, și în Franța și în România, despre Eugen Ionescu‑Eugene Ionesco cărți inteligente, cărți erudite, cărți seci, cărți jucăușe, cărți nobile, eseuri de psihanaliză, care îl amplasau definitiv și irevocabil în țară imaginară și despotică a tatălui, cărți sociologice, docte, pline de detalii. Toate au încercat să‑l (re)definească, sau să‑l contextualizeze, să‑l deconstruiască, sau să‑l destructureze, și toate au reușit și, simultan, sau în parte, au dat greș. Dar, fiecare studiu în plus publicat, fiecare tentativă de a decripta codul ascuns în opera ionesciană o supune unui nou spot de lumină, care luminează colțuri nemaivăzute, nicicând vizitate. Sigur autorul afectează indiferența în fața acestei exegeze ionesciene, din moment ce scria acel pasaj premonitoriu din Căutarea intermitentă, adeseori citat: "Ceea ce nu e bine este că mi se năzare câteodată că aș fi un mare scriitor căruia i se va citi cu pasiune tot ce a scris și i se va scormoni sau scotoci în tot ce a scris." - Iulian Băicus
Compară prețurile și alege oferta
Se încarcă ofertele din librării…
